La aproape 8 luni de la dispariția fulgerătoare a comisarului șef Tomiță Lazăr, fost șef al Serviciului pentru Acțiuni Speciale Vrancea, care a murit înecat în apele Siretului, foștii colegi îi duc în continuare dorul. Unul dintre ei este Daniel Mușat, care a scris un text emoționant despre comisarul șef Lazăr și despre cele trăite alături de acesta. Textul redactat de Daniel Mușat au fost înscris la Concursul literar „Alb hoinar”, organizat de Însemne Culturale, secțiunea proză.
În continuare putetți citi textul redactat de Daniel Mușat, intitulat „Hoinar în noapte alături de comisarul șef Lazăr”:
Copil fiind, tata îmi spunea că mulți oameni neînfricați și drepți lucrează la poliție. Din ei, uneori, se nasc adevărați eroi. Cu aceste vorbe în auz și inimă, ca o binecuvântare părintească, am urmat această carieră timp de cincisprezece ani. Spusele tatălui s-au adeverit. Am cunoscut oameni curajoși, buni profesioniști, dedicați trup și suflet meseriei alese… Asupra unuia dintre ei mă opresc acum, într-o secvență minoră și nu neapărat reprezentativă.
Era o noapte geroasă de ianuarie a anului 199… Era atât de ger încât cerul înstelat și sticla de pe drum formau un arc de cerc încremenit peste timpul dăruit oamenilor. Nu îți venea să scoți afară nici pe cel mai aprig dușman, darămite să patrulezi! Împreună cu comisarul – superiorul, colegul și prietenul meu – repartizasem oamenii în posturi pe cartiere și acoperisem toate zonele vulnerabile ale orașului. Din experiență, știam că asemenea vreme câinoasă era pe placul hoților. „Să avem grijă ca și în această noapte, orașul să doarmă liniștit!” spunea comisarul băieților care intrau în misiune, urmărind cum fiecare își ridica armamentul și pleca în postul său. Mai rămâneam în birou câteva minute, alături de acesta, până puneam la punct mici detalii de organizare, făceam ordine în „hârțogăraie”, după care plecam în teren.
Ca de fiecare dată, și în cursul acelei nopți, am trecut pe la toți colegii subalterni, întrebându-i dacă au probleme, dacă sunt îmbrăcați gros pentru a face față frigului de afară. Simțeam că băieții îl iubeau. Avea el ceva special… un har și un farmec aparte. Era șeful meu direct, căruia cu plăcere îi executam ordinele și colaboram perfect.
Totul părea că decurge normal. Zăpada înghețată scrâșnea sub pașii noștri, iar acel scârțâit zgâria inima nopții. Stelele străluceau siberian pe cer, iar luna aluneca discret printre ele, lăsând impresia unui spectacol feeric, într-o lume de gheață. Chiar ne minunam de natura aceasta încremenită. Eram însă obișnuiți cu această vreme vitregă. Nu era pentru prima dată când lucram în astfel de condiții, pentru a asigura liniștea orașului.
La un moment dat, stația de emisie-recepție a prins viață. Colegul dispecer ne anunța că într-o parcare mărginașă a unui cartier ceva mai umbrit, cineva „lucra” la o mașină. Fiind aproape de acea zonă, am ajuns foarte repede. Într-adevăr, un individ fura benzină din câteva rezervoare ale unor autoturisme. Simțind că suntem pe urmele lui, încercă să fugă. Comisarul, foarte bine pregătit fizic, din câțiva pași, puse mâna pe el. Mare ne-a fost surpriza atunci când l-am cercetat, fiindcă am descoperit că autorul, taximetrist, era de fapt dintr-un alt județ și, pe lângă furtul de benzină, mașina sa ascundea și o anumită cantitate de droguri… Evenimentul a fost relatat și în presa locală din acea vreme… O strângere de mâini, din partea superiorilor, ne-a fost răsplata.
Comisarul nu obosea niciodată!
În altă noapte, în urma unor investigații discrete, am surprins paznicul unei unități comerciale care, în loc să păzească bunurile, împreună cu un complice a sustras de la locul de muncă aproximativ optzeci de cofraje de ouă și câțiva saci cu găini sacrificate. Åži acum îmi sună în urechi vorbele comisarului adresate autorilor: „Să nu care cumva să faceți vreo manevră greșită!”
Ca orice polițist adevărat, avea o autoritate ieșită din comun. Se făcea înțeles doar din priviri. În realitate, era un om sensibil, blând, cu o privire iscoditoare, ce reușea să impună respect, numai prin simpla prezență.
În cursul săptămânii, ziua când eram liberi, ne întâlneam la o grădiniță, situată în Piața Moldovei:
– Am venit să o iau pe Măriuca! se mândrea el.
– Eu am venit să îl iau pe Valentin! mă făleam la rându-mi.
Ne luam copiii de mână, făceam o bucată de drum împreună, vorbind de ale noastre, iar la despărțire îmi spunea: „Să vedem ce o mai fi la noapte!…” „La noapte”, într-o intervenție extremă, un bolnav psihic era să-i crape țeasta cu un topor…
Astfel s-a legat o prietenie foarte strânsă între noi, ca între două bucăți de fier care, sub loviturile barosului, doar la temperaturi foarte înalte se contopesc…
Timpul a făcut ca eu să-mi închei activitatea mai repede, prin ieșirea la pensie, el continuându-și cariera, dar pe o altă treaptă. Devenise șeful misiunilor speciale, mai colocvial spus „șeful mascaților”. Era de fapt locul cel mai potrivit pentru el. Un profesionist mai bun nici că se putea găsi…
Continuam să ne întâlnim prin oraș, ca buni prieteni. Eu, din postura mea de rezervist, el, din cea de militar activ. Mă întreba, întotdeauna voios, de viața de pensionar. Îl întrebam de cazuri noi. Își făcea și el planuri să iasă la pensie, chiar dacă era în aceeași formă maximă, așa cum îl știam dintotdeauna. Din granit să fii și această meserie tot îți vine de hac. Dorea să trăiască liniștit în căsuța de la munte, moștenită de câțiva ani, dar…
Era o noapte caniculară de iulie, a anului 201… Aparatul de aer condiționat nu făcea față căldurii degajată de pereți… Priveam liniștit, cu familia, știrile TV. Deodată văd chipul comisarului meu drag pe ecran. Mi-am zis că iar o fi vorba de vreo faptă eroică… Firească, în fond. Ne obișnuise cu astfel de știri… Doar că de data aceasta, comisarul, cel cu care patrulasem de atâtea ori prin noapte, devenise EROU în cel mai crud înțeles al cuvântului – își salvase fiica de la înec cu prețul vieții sale! Când cu greu timpul s-a pus iarăși în mișcare, gândul mi-a zburat la vorbele bunului meu părinte: „Adevărații oameni curajoși lucrează în poliție. Din ei se pot naște eroi!”.
Adesea mă reculeg la proaspătul mormânt și șoptesc, cu lacrimile înnodându-mi-se în barbă: „Comisare, a venit prea devreme clipa să te odihnești liniștit, liniște așa cum le-o doreai și le-o ofereai concitadinilor, când hoinăream în noapte!…” Îi mai spun că Măriuca, fetița frumoasă pe care o lua de la grădiniță, acceptă cu greu că are tatăl încununat de Eternitate, cu laurii ce se cuvin doar eroilor! Îi mai șoptesc că la nunta Georgianei, fiica cea mare, s-a înălțat o stea. O stea ce ne privește mereu răbdătoare, ca steaua polară, și care veghează de pe boltă ca totul să fie bine pe pământ…
În naivitatea mea, îmi spun că, dacă aș avea putere, aș striga să mă audă cine trebuie pentru ca străduța lui liniștită, unde și-a lăsat familia dragă și mulți prieteni, să-i poarte numele. Poate așa lumea aceasta va fi cu un pic mai bună…”.
