GALERIE FOTO : Băiatul cu cinci frați, care MERGE 16 KM PE JOS CA SĂ FACĂ ȘCOALĂ!

Pur și simplu este peste puterile lui să străbată zilnic opt kilometri dus, opt întors, singur prin pădure, ca să ajungă la școală. Așa că Claudiu Vrabie, de 14 ani, din satul Petreanu, comuna Poiana Cristei, merge doar două-trei zile pe săptămână la școala care este tocmai în Tîrîtu. Acum este în clasa a VII-a, dar are ambiția de a termina măcar opt clase, chiar dacă mama lui, Anca, nu e sigură că va putea să-l susțină. Din zece copii câți a născut mai are șase acasă, în vârstă de 4, 5, 8, 9, 14 și 15 ani. Pe toți trebuie să-i hrănească, să-i îmbrace și să-i încalțe și pur și simplu nu mai poate. Bărbatul său, Andrei Bratu, suferă de osteomielită cronică. Are o rană veșnic deschisă și supurândă la picior, iar ea are, la rândul ei, probleme de sănătate. „Primim ajutor social și mai avem alocațiile copiilor. Atât. Când are unde, bărbatu-meu se duce cu ziua… Dar este foarte greu”, zice Anca. Cu toate astea, copiii știu că se apropie ziua în care trebuie să vină Moș Crăciun. Au început să-i scrie și scrisori, în care își aștern dorințele lor de copii care nu au absolut nicio jucărie: o bicicletă pentru Claudiu, cu care să facă naveta mai ușor la școală; două păpuși pentru fetițe; mașinuțe și… câte o baghetă magică pentru cei doi băieței mai mici, cu care aceștia vor să-și facă rost, oricând doresc, de multă, multă ciocolată! Dacă aveți așa ceva, vă așteptăm la sediul redacției noastre până vineri! Sâmbătă, vom merge și le vom duce toate darurile!

    Claudiu, împreună cu familia lui, locuiește, parcă, la capătul pământului! Până la el însă, casele mici, răsfirate de-o parte și de alta a drumului, cu geamlâcuri din care râd mușcate și cu hornuri din care se înalță fuioare de fum, par pictate pe decorul gri al pădurii desfrunzite peste care, ieri, începuse să se aștearnă un voal fin de nea… Și dacă n-ar fi noroaiele crâncene de pe ulițele înguste ale satului Petreanu, dacă din loc în loc nu s-ar vedea ogrăzi pustii cu câini costelivi prevestind sărăcia, dacă mișcările bătrânilor de prin ogrăzi n-ar fi atât de dureros de încete și dacă resemnarea lor și-a tuturor celor din Petreanu nu s-ar simți pe tot cuprinsul, mai c-ai zice că ai nimerit într-o lume în care tihna și buna rânduială e la ea acasă… O lume mică, cu case mici, în ascunzișurile cărora puștimea se pregătește febril de colindat… „Nu prea mai colindă… Nu prea mai sunt copii. Au crescut și-au plecat, și am rămas noi. Înainte vreme era zarvă… Acum s-a sfârșit…”, ne scoate din visare un sătean necăjit.
Ce-i drept, pare mai mult decât dificil să-i oferi unui copil tot ce îi este necesar, în acel cătun uitat de lume… Grădiniță nu este. Doar o școală pentru clasele I-IV. Și totuși, copii există! Iar dintre aceștia, ne spune alt sătean, cei ai Ancuței sunt cei mai oropsiți. „E cumnata mea, mergeți la ea! A născut zece copii, și șase mai are acasă… A avut mai întâi un bărbat care a bătut-o, a chinuit-o ani de zile, vai de capul ei. Până la urmă a plecat de la el și-a venit aici. O duce greu, că bărbatu-său e bolnav grav și copiii sunt mici”, ne-a spus bărbatul.

Viitor fără speranță pentru copiii din cătun

    Cele două fetițe îmbrăcate frumos și cu flori albe în părul cu dichis pieptănat, de abia ce se întorseseră de la serbare. Vesele și dichisite, contrastau flagrant cu ceilalți frați îmbrăcați cu hăinuțe ponosite, chiar rupte. Chiar dacă n-am fi știut că acolo e casa cu mulți copii, am fi bănuit asta imediat ce-am fi ajuns la veranda pe care cizmele de cauciuc de toate mărimile, reci și aducătoare de boli pentru purtătorii fideli, stăteau în așteptarea piciorușelor… „A venit Moș Crăciun la școală!”, ne-a spus direct, una dintre cele două fetițe, imediat ce-am intrat. „Nu l-am văzut, dar ne-a adus cadouri! Ni le-a trimis la serbare!”, a completat ea, împărțind cu generozitate cele câteva dulciuri primite cu ceilalți frați.
    În timp ce Andreea, de 9 ani, elevă în clasa a III-a, și sora ei Iulica, de opt ani, elevă în clasa a II-a, povesteau vesele despre serbare, Claudiu, în vârstă de 14 ani, elev în clasa a VII-a la Școala din Tîrîtu, stătea trist, rezemat lângă sobă. Cu privirile pierdute, cu fesul bine tras pe cap, îmbrăcat într-o pereche de blugi vechi și o geacă ruptă, cu vatelina la vedere, Claudiu asista parcă resemnat la bucuria surorilor lui. Deși elev, el n-a putut să meargă la serbare… Nu prea are cu ce se îmbrăca și nici nu crede că bunul Moș i-ar fi adus și lui ceva. El și cu fratele mai mare, Alexandru, care era plecat la lemne, la pădure, cu tatăl lor, sunt singurii care știu că, de fapt, cadourile de Crăciun țin direct de cât de plin e buzunarul părinților. Și ai lor n-au. Și n-au avut niciodată pentru jucării sau alte lucruri de care copiii s-ar fi bucurat, dar care în sărăcia lor ar fi un lux. Așa că niciunul dintre cei șase copii nu au avut în viața lor vreo jucărie!
    Claudiu însă a trecut – dacă e să te iei după tristețea profundă a privirii și după mâinile înroșite de frig și mult prea bătucite – de vremea în care visurile se îndreptau spre jucării. Altceva și-ar dori acum sărmanul băiat, și anume o bicicletă. Și nu de moft, ci de necesitate! Pentru că Claudiu, ca să ajungă la școala din Tîrîtu, are de străbătut opt (8!) kilometri dus și tot atâția întors. Că școală pentru el, în satul său nu este. „E departe tare, trebuie să plec foarte devreme și când mă întorc mă apucă noaptea… Merg prin pădure. Este greu tare. Din cauza asta nu mă duc în fiecare zi. Doar două sau trei zile pe săptămână…”, zice Claudiu. 

Băiatul recunoaște că nici rechizite și nici ghiozdan nu are. Câteodată, ia ghiozdanul surorilor mai mici, dar în general, în zilele când merge la școală își pune caietele în plasă. Ar vrea să facă opt clase, dar nu știe dacă va reuși. Oricum, și dacă le va face și dacă nu, nu-și vede viitorul altfel decât ca al părinților lui. Nu poate, sau nu vrea să viseze mai mult. Știe că pentru el nu poate fi altfel… Așa cum nu s-a putut nici pentru fratele lui mai mare, Alexandru. „El are 15 ani și n-a făcut decât șase clase. Apoi nu l-am mai lăsat. Credeți-mă că nu s-a mai putut… Nu mai avea de încălțat, nici haine groase de iarnă… Acum se duce cu taică-su la pădure, când au de treabă dorm acolo, într-un vagon și mai fac câte-un ban… Aș vrea să facă Claudiu opt clase, dar vedeți cum sunt condițiile… Și atâta drum până la școală, 16 kilometri zilnic, pe întuneric, prin pădure, fără telefon să știu de el, fără mâncare la pachet… E greu”, a explicat Anca, mama copiilor.

Păpuși vorbitoare, mașinuțe și baghete magice!

    Învățați cu sărăcia, bieților copii ai Ancăi a ajuns să li se pară normal să nu aibă. Să nu aibă nimic din ce au ceilalți colegi de școală: jucării, haine bune și călduroase și încălțări cu care să facă față iernii. A ajuns să li se pară firesc ca Moș Crăciun, pe care l-au văzut totuși la televizor, la ei să nu se oprească. Și totuși, an de an, în preajma Crăciunului, își pun dorințe. „Mie aș vrea să-mi aducă o păpușă vorbitoare!„, spune Andreea. „Și mie la fel!”, sare și surioara ei mai mică, Iulica. „Eu vleau o masinuță”, zice și Ionel, de cinci ani. „Eu vleau o magie!”, spune, timid, și mezinul de doar patru ani, Valentin. „Vleau o magie (baghetă magică – n.r.) ca să fac muuuultă ciocolată. Și să ridice (bagheta – n.r.) lemnele sub patașcă!”, continuă el, rușinos. „Adică să pună lemnele în magazie. Așa îi zicem noi, patașcă”, râde mama lui.
    Copiilor le trebuie însă, dincolo de toate acestea, multe, multe alte lucruri. Anca mărturisește, jenată, că le-ar trebui hăinuțe, geci groase, încălțări la fiecare, lucruri pe care n-ar reuși niciodată să le cumpere pentru toți. „Cu mâncarea ne descurcăm cum putem. Azi le-am făcut cartofi prăjiți și îi mănâncă cu pâine. Mâine mai vedem… Este greu, foarte greu. Bărbatu-meu are o rană la picior care supurează tot timpul, suferă de osteomielită și nu-i trece deloc. Trebuie să facă și el tratament, dar și medicamentele trebuie cumpărate… Așa că pe primul loc e mâncarea la copii, după aia celelalte, dacă se mai poate”, a explicat Anca.

Vrea cineva să fie Moș Crăciun pentru acești copii?

    Oricât ar fi de sărmani, cei șase copii ai Ancăi și ai bărbatului ei, Andrei, tot îl așteaptă pe Moș Crăciun. În sufletele lor mici arde speranța unor posibile bucurii și încă mai cred că așteptarea nu va fi degeaba. Așadar, dacă doriți să le împliniți visurile, dacă aveți pentru Claudiu o bicicletă, pentru ceilalți două păpuși, două mașinuțe și o baghetă magică care… face ciocolată, nu ezitați să le dăruiți! Iar dacă aveți și încălțări, bucuria lor va fi deplină. „Numerele lor sunt: 40 pentru Alexandru, 38 pentru Claudiu, 34 și 33 pentru fete și 31 și 30 pentru ăștia mici”, a spus Anca. Și noi vă spunem și că ea poartă 39, iar soțul ei 42…
    Dacă doriți, puteți duce darurile personal sau le puteți trimite prin poștă pe adresa Bratu Andrei, sat Petreanu, comuna Poiana Cristei, județul Vrancea. Dacă vă vine mai ușor, puteți să le aduceți la sediul redacției noastre până vineri la ora 12.00. Sâmbătă, împreună cu reprezentanți ai Comunității Off Road Vrancea, împreună cu care derulăm Campania „Dăruim de Crăciun”, le vom duce la ei acasă!