Unii dintre noi l-am întâlnit prin zona Pieței Moldovei. Cel mai bine îl cunosc comercianții de acolo pe care, zice el, îi ajută să descarce și să încarce. Așa își câștigă banii pentru pâinea cea de toate zilele și pentru paharele de alcool care îl fac să-i pară viața mai blândă și existența zilnică mai ușor de dus… Chiar și deunăzi, când a venit să-și spună povestea la ziar, în speranța că cineva îi va oferi un loc cât de cât omenesc unde să doarmă, mirosea a băutură… Din cauza asta, cei mai mulți îl înjură, îl batjocoresc și-l pun pe fugă.
Tot din cauza asta și-a ratat, zic cei de la Crucea Roșie, și ultima șansă de a pune capul pe-o pernă într-un Adăpost. I s-au refuzat serviciile, zice el, pentru că ar fi fumat în baie… A fost dat afară, zic cei de la instituția de caritate, pentru că n-ar fi vrut nicicum să respecte regulile locului: fără alcool, fără fumat în incintă, fără scandaluri. Oricum ar fi, cert este că, de ceva vreme, Daniel Marius Caloian, originar din satul Slobozia Botești, comuna Măicănești, a ajuns, la 32 de ani, pe drumuri. „Am lucrat în piață de la 27 de ani. Am avut un patron care aducea legume și eu le vindeam la tarabă. Dar după aia a murit patronul și de atunci ajut și eu prin piață, ca să câștig un ban. Încarc marfă, descarc, sunt manipulant cum se zice…”, spune Marius.
Unii mi-au spus să nu-i scriu povestea, că nu mai scap de el. Alții au strâmbat din nas la vederea și, mai ales, la mirosul lui. Și-au mai fost și persoane care l-au blagoslovit cu câte o apreciere de genul „la muncă, nu la întins mâna!”. Ok, poate că toți au dreptate în felul lor, însă eu nu judec, nu pun etichete, ci, ca de obicei, nu fac decât să povestesc despre omul din spatele imaginii. Un om cu două mâini, două picioare și doi ochi cu expresie de câine bătut, care e contemporan cu noi, face parte din societatea noastră, vrem nu vrem… „Părinții mei sunt săraci, n-au avut posibilitatea să mă crească. M-au dat la Școala ajutătoare de la Măicănești. Acolo am făcut opt clase, după aia școala profesională. Am calificare în tâmplărie, dar nu pot să spun că mă pricep, că dacă nu m-a angajat nimeni niciodată… Am mai făcut un curs la CUP, de instalator sanitar montări de gaze, dar nu am putut să mă angajez, că a trebuit să dau un examen și nu l-am luat. Așa că am vândut legume în piață, dacă părinții nu au putut să mă ajute”, zice Marius. Hmmmm….
Îl întreb de ce nu s-a dus să ceară un loc de muncă la Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă (AJOFM) și-mi zice că a fost și acolo, dar tot degeaba. Îmi ghicește suspiciunea și insistă, spunând că „da, chiar am fost, este acolo, lângă CEC-ul din Piața Unirii. Mi-au spus că ei îmi dau repartiție, da dacă nu mă pricep, nu cred că o să mă angajeze cineva”.
„Marțea îmi cumpăr haine noi – 2 lei orice produs”
Din motive pe care le puteți intui, Marius nu mai știe să povestească, într-o ordine cât de cât temporală, tot ce a făcut de când a părăsit școala ajutătoare și până astăzi. Spune, însă, că „patronul” căruia i-a vândut o vreme zarzavaturile și care ar fi murit i-a oferit și găzduire. Apoi a stat prin adăposturile Crucii Roșii, zice că și în cel de pe strada Albinei, dar și la cel din Bahne. „Era bine, cât de cât. Sunt acolo tot felul de oameni. Nu știu de ce m-au dat afară, că și alții fumează acolo, nu numai eu! Am văzut eu cum vin cu băutură, dar numai pe mine m-au dat afară”, spune el, încercând o inutilă justificare.
Pur și simplu, nu pare să fie deprins să respecte reguli, cu toate că o bună parte din viață – timp de mulți ani cât a fost la Școala specială de la Măicănești – a trebuit să le respecte. Susține, sus și tare, că i s-a făcut o nedreptate din cauza căreia s-a trezit în situația de a-și căuta culcuș peste noapte prin scări de bloc. „Dorm și eu pe unde găsesc deschis. Pun cartonul pe hol și dorm pe el. Azi noapte am dormit într-o scară dintr-un bloc de pe Bulevardul Unirii, vizavi de Comisariat. Când a ieșit un om din apartament, să se ducă dimineața la muncă, s-a și speriat de mine, dar i-am explicat că n-am unde să mă duc”, zice Marius.
Ceea ce surprinde la el este faptul că, deși este om al străzii – realitate despre care amintește mirosul pe care-l lasă în jur – e cât de cât curat îmbrăcat și încălțat. „De spălat n-am unde să mă spăl și nici hainele n-am unde să le spăl. Așa că mă duc și-mi cumpăr haine în fiecare marți. Este un second hand în Piața Moldovei, în zona ceasului de acolo, și marțea poți lua cu 2 lei orice produs. În restul săptămânii se vinde la kilogram și iese mai scump. Eu mă duc marțea, mă îmbrac din cap până-n picioare și hainele murdare le arunc. Păi ce să fac cu ele? De spălat n-am unde să le spăl și nici n-am unde să le țin, dacă n-am casă”, explică tânărul.
„Poate mă ia cineva acasă”
Tânărul spune că e din ce în ce mai disperat că nopțile sunt tot mai reci, că se apropie iarna… Și e foarte conștient că odată cu gerurile anotimpului alb, dormitul sub cerul liber sau prin scări de bloc devine un atentat la propria viață. Așa că s-a gândit să ceară public ajutor, și unde în altă parte să-și facă publică nevoia, dacă nu în paginile unui ziar. Zice că ar munci orice și oricât pentru omul care i-ar oferi un adăpost și se jură că dacă ar avea condiții omenești de trai, ar fi cu totul alt om… Dacă îl credeți, dacă printre cititorii noștri este cineva care vrea să-i întindă o mână de ajutor, Marius spune că poate fi găsit în fiecare zi, printre tarabagiii din Piața Moldovei. Dacă va avea sau nu noroc, rămâne de văzut. Și mai rămâne ceva: întrebarea la care prea puțini sunt cei care, la vederea oamenilor străzii, caută cu adevărat un răspuns: cine poartă responsabilitatea, ce ar fi trebuit făcut și mai ales când, pentru ca viața lor să fie altfel…? Până nu devine prea târziu…
