GALERIE FOTO: Aveți niște ghetuțe pentru un băiețel de 7 ani?

3
3490


De ceva vreme, pe o străduță ce duce spre Piața Moldovei, o femeie cu un prunc în brațe cere mila trecătorilor, așezată pe o piatră, lângă un tomberon de gunoi. Din când în când, pe lângă ea se învârte și un băiețel vioi, a cărui fețișoară veselă face notă discordantă cu tragismul din tânguirile mamei… Îmbrăcat cu niște blugi rupți și un pulovăraș mizer, cu picioarele băgate așa, fără ciorapi, direct în niște pantofii răpciugoși ce par să-l strângă, copilul pare că se simte în mediul lui acolo, în stradă. Totuși, de ce nu este la școală? Până la un punct, povestea acestui băiețel și a familiei lui este aceeași cu a tuturor cerșetorilor. Dacă stai însă de vorbă cu femeia, întrezărești posibilitatea ca viitorul copiilor ei să fie, cu un pic de ajutor, altfel decât cel al multor alți copii născuți pentru a deveni cerșetori… Citiți povestea lor, încercați să nu judecați și mai ales nu uitați: copilăria nu are nici culoare, nici etnie! La o copilărie fericită, sau măcar decentă, au dreptul toți copiii lumii! Așa că, dacă veți dori să aduceți un pic de bucurie în viața prichindeilor din această poveste, care nu au nicio vină pentru situația în care se află, o puteți face dăruindu-le hăinuțe, jucării și alimente. Și mai ales, o pereche de ghetuțe și câteva rechizite pentru băiețelul de aproape șapte ani, pe care mama lui spune că dorește tare mult să-l ducă la școală.

    N-ai cum să nu o remarci! Și mai ales, dacă ai conștiință, dacă în sufletul tău există măcar o undă de omenie, n-ai cum să nu încerci, văzând-o, un sentiment fie el de revoltă, fie de milă, fie ambele! Prima dată când am întâlnit-o așezată acolo, pe piatra de lângă tomberon, alăptându-și copilul și cerând milostenie trecătorilor, am crezut că e doar o întâmplare… Cu atât mai mult cu cât, de ceva vreme, nu prea mai vezi cerșetori prin urbea noastră… Au urmat apoi alte și alte zile în care, în drumul meu spre piață, am întâlnit-o în același loc, în aceeași poziție, cu aceiași doi copii în preajmă: unul, încă bebeluș, în brațe, și al doilea învârtindu-se prin jurul ei. 
Așa că ieri dimineață, când iarăși am dat cu ochii de ea, am decis să mă opresc și să-i aflu povestea. M-a privit cu suspiciune, cu atât mai mult cu cât ochiul ei vigilent n-a scăpat momentul în care am apăsat pe declanșatorul aparatului de fotografiat. „Am crezut că sunteți de la Protecția Copilului… Eu îmi iubesc copiii, îi îngrijesc. Mai vin aici să fac câte-un ban să le cumpăr lapte și mâncare pentru acasă. Că în afară de alocații, n-avem niciun ban. Iau 200 de lei pentru asta mică, care are un an, și câte 84 de lei pentru ăsta mare de șase ani jumate și tot atâta pentru cel de trei ani, care e în spital acum, cu taică-său, că a făcut roșu în gât”, îmi spune, ridicând către mine privire rugătoare și oarecum speriată.
    Mă așez lângă ea. Din când în când, câte un trecător îi mai lasă ceva mărunțiș sau câte ceva de mâncare, fără să se oprească vreunul să vorbească cu ea, fără să intereseze pe nimeni pare-se altceva, decât să „cumpere”, prin gestul de milostenie, o bilă albă de la Cel de Sus…

   Copilărie fără părinți

    Îmi spune c-o cheamă Lenuța. Pădure Lenuța. Că are 28 de ani și trei copii, cel mare, Gabriel, făcut cu primul bărbat și ceilalți doi, fetița Adriana de un an și băiețelul de trei ani, Andrei, internat în spital, făcuți cu al doilea bărbat, pe care l-a întâlnit în urmă cu patru ani. „Bărbatul meu e Nicușor Baciu, și el tot aici în Piață mai câștigă un ban, la parcări. Îl știe toată lumea, îi mai dă și lui un ban că știu toți că suntem necăjiți. Eu nu sunt de aici, sunt din Coțofănești, de lângă Onești. Ne-am cunoscut acum patru ani, din întâmplare. Pe vremea aia el stătea în gară, în Focșani, că n-avea unde altundeva. Vorbea la telefon cu o fată de acolo, din Coțofănești, și odată fata aia mi l-a dat mie la telefon. Am hotărât să ne întâlnim într-o zi la Adjud. Întâi n-a vrut să rămână cu mine, c-o zis că-s urâtă, da după aia m-a chemat să stau cu el că s-a gândit că-s fată bună, cuminte, liniștită. Și așa am rămas împreună”, zice Lenuța. Îmi povestește că a crescut în sărăcie lucie, alături de încă doi frați și două surori, iar când avea cinci ani, a rămas și orfană de ambii părinți. „Unul din frați s-a pierdut când au murit mama și tata, a plecat și nici până azi nu știu nimic de el… Avea vreo 12 ani atunci… Eu am rămas cu bunicii. După aia a murit și bunicu. Nu m-a dat nimeni la școală, nici meserie n-am, am crescut cum am putut, că n-aveam nici de unele”, mărturisește Lenuța.
    Din proprie experiență știu că nu tot ce spun cerșetorii este și adevărat. Știu că adevărul lor e construit, voluntar sau involuntar, astfel încât să inspire milă… Știu, și cu toate astea, ceva din felul de-a vorbi al acestei femei, ceva din tonul ei, din atitudinea ei complet neagresivă, ceva din privirea ei mă face să o cred. Privirea ei oarecum piezișă, pentru că „nu văd decât cu un ochi. Cu ochiul stâng nu văd deloc, nu știu de ce. Așa m-am născut”, îmi explică.
    Își strânge fetița în brațe, trăgându-i căciulița mai bine pe frunte. Copila doarme liniștită, după ce cu ceva vreme înainte a tras vârtos din sânul mamei. E îmbrăcată curat, cu haine groase, și e încălțată cu ghetuțe noi. „Mi le-a dat o femeie, Dumnezeu să-i dea sănătate… Pentru ea mai am de îmbrăcat, pentru ăștialalți doi nu prea… Gabriel n-are nici ciorapi, are picioarele goale în pantofi…”, îmi spune, privindu-și băiatul care s-a apropiat, vesel și curios, de noi.

   Gabriel, copilul care nu știe să-și dorească ceva

    Evident obișnuit cu viața pe stradă și cu condiția sa de copil sărman, Gabriel nu pare deloc deranjat de faptul că blugii săi sunt sfâșiați în genunchi, că puloverul e cam murdar și că pantofii cu vârf ascuțit sunt atât de vechi de stau să se descoasă. Că-l cam strâng este evident, iar lipsa șosetelor face ca aceștia să-l jeneze și mai tare… Îmi spune că are șase ani jumate și că s-ar duce la școală numai că… „Este înscris în clasa 0 acolo, la Coțofănești, de unde sunt eu. Am vorbit cu directorul de acolo și a zis că trebuie să mă duc să-i iau o fișă de acolo ca să-l transfer la o școală de aici, din cartierul Sud. M-am ocupat de el fiindcă îmi dau seama că nu ai niciun viitor fără școală, a mers și la grădiniță, numai că acum să văd cum fac să pot ajunge să-i iau fișa… Tot din cauza banilor am amânat, dar m-am hotărât ca luni să mă duc încolo”, spune Lenuța.
Nu prea înțeleg eu de ce copilul e înscris acolo la școală, din moment ce ea mi- a zis că de patru ani stă în Focșani, cu Nicușor, concubinul, dar îi dau credit când băiatul îmi povestește despre cât de frumos a fost la grădiniță. „Eu îl transfer dar mă gândesc că nu are nici de îmbrăcat, nici de încălțat și nici rechizite… Dacă cineva ne-ar putea ajuta ar fi tare bine”, mai zice Lenuța, în timp ce Gabriel desface, pofticios, punga de puguleți dată de pomană de vreun creștin ce a trecut prin zonă. Îmi spune, plin de elan, că de abia așteaptă să-și vadă colegii de școală de la „școala aia de lângă blocul în care stăm”, și îmi povestește cât de tare se bucură când primește mâncare „de la Cantina Săracilor. Mă duc acolo și îmi dau doamnele alea”. Dar când îl întreb ce își dorește cel mai mult și mai mult, rămâne mut! Nu știe să-și exprime vreo dorință! Nu spune, ca alți copii, că ar vrea ciocolată sau vreo bicicletă, vreo mașinuță sau să plece într-o excursie… Pur și simplu nu știe să-și dorească ceva, dar în mod cert, știe să se bucure din tot sufletul pentru tot ce primește!

   Orice fel de ajutor e binevenit

    Lenuța știe că n-ar trebui să stea la cerșit cu copiii, știe că aceștia s-ar putea îmbolnăvi și tocmai de aceea, îmi spune, „vin în general numai miercurea și sâmbăta la cerșit. Azi (ieri – n.r.) chiar m-am gândit că bate vântul, dar acum s-a mai potolit și e destul de bine. N-am avut ce să fac, aseară a trebuit să-l internăm pe Andrei în spital, că a făcut infecție gravă în gât și Nicușor, taică-su, s-a dus cu el. De aia nu este acum în piață. Dar îl aștept să vină, că îl schimbă mama lui. E femeie bună, dar e bolnavă săraca, are un ceas montat la inimă. Se duce ea să stea cu băiatul, că bărbații zice că nu-i voie să stea în spital cu copiii. Așa că i-am luat cu mine pe ăștia doi, n-am avut ce să fac”. Zice că locuiește, împreună cu Nicușor, mama acestuia și cei trei copii, într-o cameră de la parterul blocului ISEH, de pe strada Revoluției nr. 16. Și că nevoile lor sunt multe, dar dincolo de toate, dacă ar fi s-o ajute cineva, ar dori haine și încălțări pentru copii. Câteva pături și așternuturi și poate și ceva alimente. Și mai ales rechizite pentru Gabriel, să aibă când o fi să-i facă transferul și să meargă la școală.
    Așa că, dacă aveți așa ceva pe acasă, dacă dincolo de toate prejudecățile și judecățile pe care sunteți tentați să le faceți cu privire la ocupația Lenuței, vreți să aduceți un pic de bine în viața copiilor ei, care nu sunt vinovați cu nimic pentru traiul pe care îl duc, nu ezitați! Dăruiți-le atât cât puteți, ce puteți și cât vă lasă inima: de la haine și încălțări, până la rechizite, jucării, alimente și tot ce ar putea aduce un pic de bine celor trei prichindei amărâți. Puteți duce darurile voastre direct acolo, pe strada ce dă spre Piața Moldovei, la locul în care cerșește Lenuța. Le puteți duce direct lui Nicușor, care obișnuiește să ajute la parcarea mașinilor și nu se poate să nu-l fi întâlnit vreodată. Le puteți duce, de asemenea, direct la ei acasă, la fostul cămin ISEH de pe strada Revoluției nr. 16, din Sud. Sau le puteți aduce oricând la sediul redacției noastre. Copiii chiar nu au nicio vină și chiar au nevoie de ajutor. Iar de restul aspectelor, cum ar fi că folosirea copiilor la cerșit e ilegală, ar trebui să se ocupe cei îndreptățiți…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here