GALERIE FOTO: Drama unei foste învățătoare, cu frică de „oamenii răi“

3
2902


„Doamnă pensionară, liniștită, doresc cu chirie o cameră. Poate la nevoie să mă ocrotească de cei răi. Mulțumesc din suflet”. Așa arată anunțul prin care cea căreia îi vom proteja identitatea și căreia îi vom spune Doina, în vârstă, zice ea, de 81 de ani, din Focșani, speră să scape de „fumul și aburul dat de oamenii răi prin găurile pe care le-au făcut de jur împrejurul apartamentului”. „Eu i-am văzut cum fac fumul, îmi dau fum noaptea, pe la geam la dormitor, bucătărie și balcon. Toți sunt în legătură. Mă arde, ustură ochii, stau cu cârpă udă la ei, nu-i mai pot deschide, mi-au căzut genele, sprâncenele… Vreau liniște!”, spune fosta învățătoare. Din păcate, nu este singura vârstnică măcinată de fantasmele singurătății. Acel fel de singurătate pe care nimeni nu și-l dorește, dar de care am putea avea parte mulți dintre noi, exact atunci când va durea cel mai tare: la anii bătrâneții…

    Bătrânețea, aceea care ni se pare atât de îndepărtată la 20, la 30 de ani, știm cu toții că nu ocolește pe nimeni. Desigur, dacă vreun eveniment nefericit nu ne va duce mai devreme pe lumea cealaltă, niciunul dintre noi nu va scăpa de senectute, cu toată cohorta ei de probleme, de neputințe, de boli, de suferințe, de chinuri trupești, mentale și sufletești… Iar dacă la toate acestea se va adăuga singurătatea, sentimentul acela cumplit al neapartenenței, al inutilității, bătrânețea se transformă într-o dramă…
La toate astea m-am gândit pășind pragul celei care a fost, pentru generații de copii,  doamna învățătoare. I-am promis c-o vizitez cu o zi înainte, când am întâlnit-o la sediul redacției nostre. Arunca priviri deznădăjduite în dreapta și stânga, neștiind cui să se adreseze ca să dea un anunț la mica publicitate: „Doamnă pensionară, liniștită, doresc cu chirie o cameră. Poate la nevoie să mă ocrotească de cei răi. Mulțumesc din suflet”. Avea un soi de disperare acest anunț, un fel de strigăt de ajutor ascuns sub  literele caligrafiate clar, de o mână care n-a fost mereu tremurătoare. De o mână care, am aflat apoi, a strâns în ea zeci și zeci de mânuțe pe care le-a învățat să scrie…
    V-ați privit vreodată cu adevărat, bunicii? V-ați ascultat vreodată cu inima, părinții ajunși la anii bătrâneții? Opriți-vă o clipă din tot ce faceți și dați-vă răspunsul cu sinceritate… Pe câți nu v-au enervat întrebările lor repetate? Pe câți nu v-au scos din minți, la un moment dat, neliniștile lor, grijile lor, tabieturile lor, uitările lor, bolile lor, refuzul lor de a face ceva așa cum vreți voi și nu așa cum știu ei de-o viață… Dar oare câți dintre voi s-au gândit, în clipele acelea, câtă răbdare au avut ei cu noi, în lungul drum al transformării noastre din pui de om, în om cu adevărat…
    Doamna învățătoarea nu a avut copii. N-a fost să fie. Zice că ar avea doar o rudă căreia i-a dat totul și care ar fi lăsat-o să trăiască singură în micul apartament  din zona Gării, până la sfârșitul vieții… Și la un moment dat, nu se știe de ce și nici când cu exactitate, doamna învățătoare a început „vadă” și să se simtă înconjurată de pericole… Nu e nimeni să o înțeleagă. Să-i alunge temerile. Să-i ofere siguranță… Așa că acum, sărmana trăiește fiecare clipă din zilele și nopțile existenței sale într-o continuă stare de teroare. A ajuns chiar în situația să vrea să fugă, să plece din apartamentul ei, undeva cu chirie, la cineva care „poate să mă ocrotească de cei răi”…
    Am decis să vă spun povestea ei așa cum am simțit-o eu, acolo, la fața locului. Am făcut multe fotografii. A fost de acord să și filmăm. Dar după ce am aflat realitatea ascunsă între pereții acelui apartament, am hotărât să mă rezum doar la a relata trista ei poveste, sub protecția anonimatului, cu toată compasiunea… Iar cine are urechi de auzit și suflet de simțit, poate va fi trezit de vocea conștiinței…

    „Îmi trebuie liniște”

    Să ne înțelegem: doamnei învățătoare nu-i trebuie nimic material. Are propria pensie din care se poate întreține și din care spune că ar putea plăti chiria pentru o eventuală cameră în care să-și găsească liniștea. Pur și simplu, această femeie are nevoie de grija și înțelegerea și răbdarea cuiva care să-i fie aproape… „Am fost toată viața învățătoare. Aici mi-am făcut stagiatura, am lucrat și în Focșani, la școala ajutătoare care funcționa pe strada Cotești. Erau acolo copii cu handicap, fără părinți… La Iași am plecat când eram foarte tânără, îmi amintesc că se demola Focșaniul atunci și se reconstruia. La Iași am fost învățătoare vreo 30 de ani… M-am căsătorit cu soțul meu care m-a luat cu o minciună, pe care abia târziu am descoperit-o. Noi nu am avut copii, dar el avea un copil cu altcineva. Când ne-am despărțit, am luat partea mea din ce se cuvenea și am hotărât să mă mut înapoi în Focșani, unde am rude. Am dat banii acestora să-mi cumpere un apartament, iar când am venit, în 2001, am aflat că l-a cumpărat, dar pe numele nepoatei, nu pe al meu. Eu am doar voie să stau aici până mor”, a povestit Doina.
    Și s-a mutat în Focșani. În micul ei apartament, de la etajul unui bloc din cartierul Gară, și-a adus o parte din cele mai dragi lucruri care i-au construit, timp de trei decenii, universul acum pierdut de la Iași: în primul rând cărți – „am avut multe, foarte multe, dar unde să le fi adus pe toate”; apoi rafinate și delicate piese de mobilier pe care, înșirate, stau chipuri înrămate de sfinți, și pe care praful s-a așternut gros – „se lasă de la fumul care mi-l dau în casă, nu l-am șters ca să-l vedeți și dumneavoastră”; o oglindă elegantă în care se reflectă singurătatea… 
În hol, și-a făcut femeia un fel de colț de rugăciune, unde o candelă luminează permanent numeroasele icoane… În bucătărie, firește, sunt aparatele electrocasnice găsite îndeobște în orice casă: un frigider, un aragaz, alături de alte obiecte de mobilier învechite… Iar în sufragerie, dar și în dormitor, de jur împrejurul patului și pe lângă dulap, saci peste saci plini cu haine, cu așternuturi, covoare făcute sul, tot felul de pachete de parcă locatara s-a pregătit să se mute. „Am strâns toate lucrurile, că nu pot să le pun să se aștearnă praful ce se lasă din fumul ăsta, din aburul care mi-l bagă ăștia în casă. Dacă vă uitați pe jos îl puteți vedea. E arămiu, așa… Nu îmi pot așeza lucrurile din cauza lor… Și doar atâta vreau, să mă lase în pace! Să am liniște!”, spune, cu convingere, femeia.
 
   Fum, abur și oameni care plănuiesc să-i facă rău

    De ceva vreme, doamna învățătoare afirmă că cineva îi bagă în apartament, prin găuri făcute special, un fum și-un abur care îi ard ochii. Zice că de la Paști acestea s-au accentuat, motiv pentru care stă în permanență cu geamurile, ba chiar și cu ușa deschise. „Cineva îmi dă fum și abur. Înainte de Paști a început mai tare… Am făcut curățenie, că nu te mai vedeai de fum. Un fum care îți ia mâinile, picioarele, se învârte casa cu tine… Am tot dormit la o doamnă că nu mai suportam, dar cât să dorm la ea? Am venit acasă și de atunci nu mai pot sta de fum. Și acum e fum, mă mir că nu vă arde fața… Îl bagă prin găurile alea, le vedeți? Le-am astupat, dar iar le-au făcut”, spune Doina, arătând cu înfrigurare spre tavanul… intact, din baie. 
Disperată, și-a pus o cârpă udă la gură, ca să nu fie din nou „arsă de fum” și a povestit mai departe, cu înfrigurare, că de frică să nu moară intoxicată e nevoită să doarmă geamurile deschise. „Așa am auzit, într-o noapte, cum s-au strâns sub balconul meu și chiar și în hol, pe scară, bărbați și femei și îmi dădeau fum și se întrebau unul pe altul, «ce să facem, s-o batem? S-o omorâm?». Am schimbat yala de la ușă de multe ori, am avut o geantă plină cu butuci dar degeaba, că tot le deschide… Și nu mă crede nimeni că au făcut găuri de jur împrejur prin care-mi bagă fum! Mă arde, mă ustură ochii, nu-i mai pot deschide, mi-au căzut genele și sprâncenele… Eu i-am văzut cum fac fumul, îmi dau fum noaptea pe la geam la dormitor, bucătărie și balcon… Toți sunt în legătură!”, explică, înfricoșată, biata femeie.
    Spune că odată, după ce fumul i-a „tăiat mâinile și picioarele”, ar fi salvat-o doctorița de familie, căreia nu contenește să-i mulțumească. Ba mai mult, pentru că rudele i-ar fi zis că-i „nebună”, zice că s-a internat și în spital, pentru controale. „Am fost la secția interne la spitalul mare și de acolo m-au trimis în toate părțile. M-au consultat și m-au trimis și la neurolog și la psihiatru și doctorii care m-au văzut au zis că sunt întreagă. Cine zice că-s nebună să vină să mă ducă la orice medic, să vedem dacă spune că sunt normală sau nebună! Dar chiar așa am ajuns noi bătrânii, să spună despre noi că suntem senili?!”, a spus, revoltată.

    „Vreau să mă mut cu chirie undeva în siguranță”

    Doamna învățătoare spune că nu mai vine nimeni pe la ea. Doar rareori, „niște doamne cu care m-am împrietenit la biserică”. În rest, stă singură cu spaimele ei, cu icoanele ei, cu teroarea sădită adânc în mintea sa de cei despre care zice că-i aude cum o bârfesc, cum plănuiesc să-i facă rău, și care îi bagă mereu, mereu „fumul și aburul” ca s-o intoxice, doar doar o pleca din apartament. „Așa că eu tot ce vreau este să scap! Vreau liniște! Vreau să mă duc în chirie, că am pensia mea și pot să plătesc. Poate găsesc undeva unde să aibă și grijă de mine, să mă apere de oamenii răi! Că nu vreau să mă omoare ăștia!”, spune, convinsă…
    Am plecat și am lăsat-o în singurătatea sa înfricoșătoare, prin care bântuie neîncetat fantasmele unora care, cică, vor să-i facă rău. Și-am coborât scările cu inima strânsă și cu gândul la bătrânii din viața mea… La cei care m-au făcut ceea ce sunt astăzi. Pe care nu-i voi părăsi orice ar fi! Și pe care îi voi iubi chiar și dincolo de moartea care, la un moment dat, ne va despărți. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here