Scriitoarea Åžtefania Oproescu n-a trecut neobservată prin urbea noastră. A îmbogățit patrimoniul de carte al Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu” cu un număr referențial de volume (poezie și proză) – revenind în atenția iubitorilor de carte cu un nou volum de versuri: Pasărea de gheață. Dar scriitoarea, nici prin „citadela slovelor” n-a trecut neobservată. Dovadă fiind recunoașterea, preofesionalismul, ea, Citadela, Uniunea Scriitorilor din România îmbogățindu-și patrimoniul spiritual prin acceptarea domniei sale în rândurile membrilor săi, în această organizație a artei scrise.
Iată ce spune critica, prin vocea analistului tecucean, Ionel Necula, despre cea mai recentă apariție editorială a poetei Åžtefania Oproescu:
Nu mai citisem de multă vreme o carte semnată de Åžtefania Oproescu, deși cred că-n acest lung interval de timp autoarea și-a sporit zestrea bibliografică, deja consistentă, cu alte volume respectabile și de referință pentru arealul vrâncean. Circulă cu îndrăzneală prin imaginarul liric și narativ ca printr-un sistem de vase comunicante și încă nu cred că s-a decis să privilegieze unul sau altul din cele două talere ale balanței.
De data aceasta mi-a trimis un volum de versuri, Pasărea de gheață (Editura Atec, 2015, Focșani) și, de-ar fi să-mi dau o părere, cred că și-a găsit adevărata vocație. Nu cred că are nevoie de opinia mea, autoarea știe mult mai bine decât mine spre care liman să-și îndrepte corabia, dar poeziile acestei noi plachete de versuri chiar mi-au plăcut, sunt bine scrise, cu imagini surprinzătoare și cu antrenarea fondului de simțire al cititorului.
Mai întâi, într-o succintă prefață, își explică titlul volumului. Totul a început cu un vis. Aflându-mă într-o biserică, o pasăre cu un penaj multicolor, fluorescent, de nicăieri venind, mi s-a așezat în palmă. Rece și sticloasă a început să se topească, în timp ce o priveam neputincioasă cum se transformă în apă curată, picurând pe covor, fără să lase vreo urmă. Ulterior, într-o biserică reală, s-a întâmplat să țină sub observație o pasăre zburând pe sub pantocrator în timpul slujbei, căutând o ieșire. Ulterior a aflat că pasărea de gheață chiar există în realitate și că ceea ce i-a apărut în vis are consistență, materialitate, imanență.
Așa s-a născut pretextul volumului, căreia autoarea i-a conferit atâta substanță, fervoare și stil, cât să-și ademenească cititorii și să-i îndemne spre lectură și să-i țină în priză receptivă. Åžtefania Oproescu nu și-a pierdut niciodată cititorii, dimpotrivă, i-a înmulțit cu fiecare nouă apariție în vitrină, și i-a fidelizat, i-a drenat și i-a statornicit în lectură.
Cum rezultă și din prefață, în această ultimă plachetă de versuri, poeta pendulează între vis și realitate și nu se poate spune că reușește întotdeauna să țină cumpăna dreaptă. Predomină poezia de dragoste – caldă, înfiorată și mandolinară. Cu gândul îți ademeneam vorbele,/ cu ochii îți ardeam zâmbetul,/ cu mersul îți chemam drumul,/ cu plânsul îți inundam calea./ Eu știam numele fiecărui gest,/ ție îți lăsam ghicitoarea,/ treceam clandestin granița timpului tău/ și plecam cu seva înflorită./ Locuiam ca un mac în lanul de grâu/ până au venit secerătorii/ și din verbul meu au făcut drog/ iar din inima ta, pâine (Rătăciri.)
Nu ascund c-am creditat-o, cândva, pe Åžtefania Oproescu în calitate de prozatoare, dar am apreciat, în egală măsură și travaliul său în cadrele imaginarului liric. N-aș dori să fac aprecieri aproximative în ceea ce privește apetența sa pentru proză sau poezie. Autoarea știe mai bine ce i se potrivește și ce trebuie să prevaleze, dar recenta sa plachetă de versuri chiar mă pune în încurcătură. Poeta și-a redescoperit vocația, timbrul și n-ar fi rău să insiste în această direcție. Imaginile sale, spontane și surprinzătoare, sunt direcționate într-un sens, într-o idee, fără să jertfească simțirea, senzația, fiorul. Orice senzație suferă transgresându-se în idee, dar la Åžtefania Oproescu senzația nu suferă, ci se împlinește La facerea lumii/ rana din care s-a desprins viața/ a rămas deschisă pentru întoarcere; (Adevăr).
Există în lirismul autoarei atâta emoție și fior disipate prin textele poetice cât nu speram să-ntâlnesc la o autoare, care știu că a cochetat și cu genul narativ. Poezia „Ultimul dialog” este, din acest punct de vedere, prototipal. Nu-l reproducem, dar îl recomand cu toată căldura celor care vor să afle cum se ajunge la pasiune, la frăgezimi de simțire, la fior.
O felicit pe autoare pentru această bijuterie de carte.
