GALERIE FOTO: Strada Măgura – locul unde a murit Sanda Brînzilă, fosta secretară a Colegiului Tehnic „Ion Mincu“

Să ajungi pe strada Măgura nu e greu deloc. De la Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi”, cunoscut ca liceul numărul 2, mergi spre restaurantul Aida. Imediat, se vede un sens giratoriu. Prima ieșire din sens- strada Măgura. A doua ieșire- strada Comisia Centrală. Primul lucru pe care-l văd este o alimentară, în fața căreia doi domni așteaptă, cel mai probabil, un microbuz. Prima impresie, privind de departe strada, este una bună: mulți copaci, asfalt, trotuare curate. Aspectele acestea le notez ca fiind niște plusuri. La câțiva pași de alimentară, o spălătorie auto micuță, unde se spăla de zor la o mașină. Lângă spălătorie, o clădire închisă demult, în care funcționa acum ceva ani o sifonărie și un magazin – „Complex Comercial Măgura”. Îmi amintesc de sifonărie, și nu cu drag, deoarece în copilărie era singurul loc- cu excepția școlii- pe care îl frecventam zilnic. Acum a mai rămas doar o plăcuță care amintește ce a fost aici, iar niște grilaje de fier vopsite în roșu reprezintă singura pată de culoare a clădirii.
    Înaintez și constat că, datorită caselor, strada Măgura este martoră atât a timpurilor vechi, cât și a celor prezente: o casă nouă, una veche, o alta nouă, o alta veche. Dacă ai lua în considerare doar aspectul unor imobile, ai putea crede că nu locuiește nimeni în ele. Dar, cu o privire mai atentă la curte, la grădina cu flori, la ferestrele deschise îți dai seama că cineva stă în locuințele respective. În fața fiecărei curți este amenajat un spațiu pentru a planta flori, pomi. Observ că nu peste tot spațiile respective sunt îngrijite și curățate de buruieni. Dar, la urma urmei, și iarba e verde, așa că decât să fie locul gol, în comparație cu spațiile unde sunt plantați copaci, crizanteme, mai bine să fie și acolo ceva, chit că e vorba doar de buruieni, nu?!

    Dacă pentru câteva minute era liniște, brusc strada devine aglomerată, mașinile se înmulțesc cât ai clipi, iar sirena unei ambulanțe întoarce capetele curioșilor, puțini la număr ce-i drept, la acea oră pe drum. În continuare, pe partea dreaptă trec pe lângă o firmă care se ocupă cu print digital, inscripționări auto, firme luminoase și tot felul de lucruri de acest tip. Toate bune și frumoase pe aici. La câteva case distanță de firma în cauză, la dreapta se face o străduță- Păun Pincio Ion, care leagă strada Măgura de strada Alexandru Golescu. Trebuie să fie un adevărat chin să treci și pe jos pe acolo, darămite cu mașina, la câte gropi sunt. Ca să eviți o groapă mai mare, treci prin altele cinci mai mici. Atunci când zic că au scăpat și își pot continua drumul, șoferii întâmpină altă problemă: strada fiind foarte circulată din ambele sensuri, au de așteptat ceva vreme la colț până să prindă un moment de respiro și să se încadreze pe una din benzi.
    În continuare, situația e la fel-case vechi și noi, flori și pomi, spații bine îngrijite, dar și câteva lăsate-n voia sorții. Strada, în schimb, nu mai era la fel de aglomerată. Un bărbat meșterește de zor la o mașină, un copil se plimbă cu bicicleta, nimic neobișnuit. La câțiva metri distanță, față-n față stau o firmă de tâmplărie și una care se ocupă cu reclamele. Nu e mare agitație nici pe aici. Pe trotuar stau parcate două mașini, iar pe una din ele cred că și-a vărsat cineva nervii sau a vrut să facă ceva să se amuze, că are niște zgârieturi de mai mare frumusețea care nu par a fi făcute din întâmplare. Când ajung lângă un restaurant, stând cu spatele la șosea și privind la străduța de lângă, aud claxoane zdravene. Mă întorc să aflu care-i motivul poluării fonice. Observ că, ușor ușor, pe banda care duce spre șoseaua de centură, se face ditamai coada de mașini. Șoferii, grăbiți sau nervoși, își fac simțită prezența cu ajutorul claxonului. Înaintând, pe partea stângă o căsuță galbenă îmi atrage atenția. Nu reușesc să studiez prea mult locuința, că niște statui care înfățișează lei, vopsite cu auriu, îmi captează privirea. Am mai văzut astfel de statui, cred că sunt la modă. Totuși, în cazurile pe care le știam, văzusem lei doar pe stâlpii porții, nu pe fiecare stâlp al gardului în parte.  Pe trotuar, observ de la distanță o fetiță cu o bicicletă, pregătită de o plimbare sau de ce nu, de cumpărături de la marketul de vis-a-vis, dar care nu poate pleca de pe loc din cauza coloanei de mașini care pare că nu se mai termină, ci dimpotrivă, se mărește. Atâtea mașini și totuși, la spălătoria de lângă market nu e aglomerație mai deloc. Imediat după „salonul” unde mașinile sunt duse pentru un refresh al look-ului, este o fundătură.
    Ajung aproape de șoseaua de centură și când cred că nu mai este nimic de fotografiat, vis-a-vis de depozitul de materiale de construcții, pe gard văd o plăcuță de marmură. Îmi amintesc că, în serile în care treceam prin zona aceasta cu mașina, vedeam mai mereu lumânări aprinse, dar niciodată nu m-am oprit. Bănuiam că este vorba de o persoană decedată în acest loc, iar acum am aflat și cine a fost victima: Sanda Brînzilă. Deschid internetul de pe telefon și dau o căutare pe google cu numele și numele orașului nostru. Primul titlu pe care-l citesc îmi provoacă o stare de agitație: „VINEREA NEAGRÄ‚ Fosta secretară a Colegiului „Ion Mincu” a murit după ce a fost călcată pe cap de un autocamion”. Curioasă din fire, citesc textul, iar în mintea mea se conturează un fir al întâmplărilor și rămân fără cuvinte. Strada Măgura, pe care am colindat-o astăzi și care la început părea liniștită și plictisitoare, a devenit la sfârșit agitată și puțin macabră.