VIDEO: OROAREA din inima Focşaniului. ATENŢIE, imagini cu impact emoţional!

Pe gardul ruginit, în spatele căruia se vede scheletul unei dughene în care probabil stătea cândva un paznic, scrie cu litere mari, să le vadă oricine: „PROPRIETATE PRIVATÄ‚. ÎNCHIS – 22-4.30”. Eu și colegul Aurel Șelaru am ajuns la orele amiezii. Mașini mici și microbuze intrau și ieșeau pe această poartă dinspre strada Anghel Saligny, tranzitând terenul pe care cândva a funcționat MOPAF, pentru a ajunge, îmi spune Aurel, în cartierul Laminorul. Mergem și noi pe acest drum, oprindu-ne șocați, îngroziți, dezgustați, pentru a face poze. Cât vezi cu ochii, mormane de gunoaie și clădiri ucise. Este o imensă, parcă nesfârșită rampă de gunoi, unde ruinele fostei platforme industriale sunt îmbrățișate letal de  vegetație, precum templele descoperite în junglă și prezentate civilizației occidentale în filme documentare.

Grămezi uriașe de asfalt, anvelope, cantități imense de deșeuri din construcții, țevi, sticle, scaune din plastic, milioane de bucăți de cărămidă, două sticle de Pepsi Cola, mumia unui câine fără blană și fără cap în jurul căruia roiesc muștele și care răspândește un miros îngrozitor, bucăți de ziduri, bucăți de stâlpi strivite, sfărâmate, bucăți de gresie și faianță, saltele vechi, o agendă, multe CD-uri, lăzi din carton și din plastic, multe, multe bidoane, saci cu nu știm ce, pungi cu nu știm ce, multe, multe, nenumărate, haine, covoare, papuci, resturi alimentare, o balie, cutii de pizza, o rață din ceramică fără cap, o colonie de melci pe un morman de resturi vegetale… te apucă scârba, te apucă nervii, te apucă groaza! E drumul groazei!

La câțiva metri de drum, două cocoașe sub o pătură. N-avem curajul să ne aventurăm până acolo. Ne e teamă de ce-am putea descoperi…

După o curbă a drumului se ivește scheletul unei foste hale. Înăuntru: mizerie, tuburi goale (au furat cuprul și l-au vândut, spune Aurel), vegetația care acaparează. Niciuna dintre clădiri nu mai are uși sau ferestre. Au fost smulse. Pereții sunt sparți, iar din podele a fost smuls tot ce s-a putut, de la cabluri, la parchet, gresie sau ce-o fi fost. Pe un perete, Aurel găsește un calendar creștin-ortodox din 2004. În doar 10-11 ani, locul acesta arată de parcă ar fi trecut printr-o iarnă atomică…În fostele încăperi, pereții sunt arși.

Ieșim și mergem mai departe pe drumul gunoaielor. Pe dreapta se ivește o clădire rotundă, iar lângă ea e un morman de pietriș înalt de vreo trei- patru metri. Ne suim pe el și zărim în depărtare alte ruine. Coborâm și dăm de un mal de pământ în care pare că cineva a excavat. Plăci de ciment, bucăți de asfalt, internită, țiglă și cărămidă formează alte și alte mormane.

Ajungem la o altă poartă și la o cale ferată. O traversăm și pe drum ne întâmpină câțiva câini. Vreo cinci cai pasc liniștiți, iar ceva mai încolo se zărește o casă. Suntem în Focșani…
Stai puțin! Suntem în Focșani?! Aproape că uitasem. Cai, vegetație luxuriantă, ruine, mormane de gunoaie… Și acum, o linie ferată ce trecea printre copaci. Decidem să mergem pe ea, spre stânga, și ne contrazicem dacă e folosită sau nu. Eu zic că nu, Aurel că da. Probabil că el are dreptate. Printre pietrele de pe calea ferată, melci ieșiți la plimbare sau cochilii goale colorează în pastel drumul de fier. Hotărâm să ne întoarcem. Aproape de trecerea la nivel, vedem mașini și microbuze trecând. Șoferii se uită mirați la noi. Doi ciudați cu aparate de fotografiat.

Ne întoarcem și o luăm pe alt drum, la dreapta. Mormane de crengi și alte ruine. Ne apropiem și privim în jos: mizerie de nedescris, gunoaie aruncate acolo de oameni…De fapt… Ba da, de oameni, căci nici o altă specie nu face așa ceva…

Ajungem lângă trei bazine uriașe, încolăcite de scări. Lângă primul sunt abandonate două generatoare vechi și o cuvă de excavator. O altă cale ferată e invadată de iarbă. Nu știu dacă aceste bazine mai sunt funcționale. Totul e ruginit și nu vedem nici picior de paznic. Paralel cu ele, sub plantele atotstăpânitoare se zăresc ruinele unor foste clădiri.
Ajungem aproape de o poartă, unde un bărbat ne zărește, dar ne ignoră. Facem la stânga și mergem mai departe, trecând pe lângă câteva utilaje, unele noi, altele vechi, ruginite. Alte și alte mormane de gunoaie și de dărâmături. Nu foarte departe, vedem centrala ENET.
Ne apropiem de o altă ruină. Pereții și tavanul sunt arși, totul, de la cabluri, uși și ferestre a fost smuls. Într-un șanț adânc, o grămadă de tuburi colorate.
La câțiva metri de noi se înalță falnice trei clădiri care arată ca niște furnale răsturnate. Nu mă pricep la construcții, nu știu dacă asta este descrierea corectă. Aurel se bagă sub gura unuia dintre uriași și fotografiază. Mă apropii și eu. Ecou! Lângă, cineva aruncase niște murături.

Să ne oprim puțin. Să respirăm. Deși e foarte cald și aerul e foarte încărcat.
CUM SĂ FACI AȘA CEVA?!?!?!?!? DE CE să faci așa ceva??!!! Viețile a mii, ce spun eu, probabil a zeci de mii de oameni s-au derulat acolo, pe platforma aia industrială, în timpul orelor de muncă. De unde atâta bătaie de joc?!?! De unde atâta nesimțire?!?! Cine sunt acei neandertalieni care merg și aruncă acele gunoaie???!!! Cine sunt cei care au transformat această zonă situată la câteva sute de metri de Sala Polivalentă, respectiv de cartierul Sud, într-un focar de infecție?!?!

Înțeleg că tot acel teren ar aparține unor firme care acum ar fi în insolvență. Cumva însă, Primăria Focșani, Garda de Mediu trebuie să intervină, să fie luate niște măsuri de salubrizare, pentru că e foarte probabil ca șobolanii despre care am scris că terorizează în special focșănenii din Sud, de acolo să vină, nu mai vorbesc de gândaci, muște, țânțari și cine mai știe…

Intrăm în clădirea de lângă furnalele răsturnate. Probabil senzația pe care o avem noi au avut-o cei care au intrat prima dată în piramide. Niste postamente (probabil) ca niște morminte, ziduri și tavane rupte, găurite, arse, podeaua cu șanțuri de unde au fost smulse tot felul de cabluri, moloz… și copăcei care cresc nerupți, nebătuți de vânt. Cât sunt de întristătoare aceste locuri…

Ieșim și mergem mai departe. Ne latră câțiva câini, iar un paznic, probabil de la ENET, nu ne răspunde la bună ziua. Sau nu auzim noi din cauza lătratului. Dăm peste o altă ruină, o hală imensă, poate cea mai mare dintre toate, unde la etaj au rămas cadrul din metal al ferestrelor (probabil nu pentru multă vreme) și câteva geamuri. Pe o plăcuță ruginită scrie abia lizibil: „Sector cu pericol de explozie și incendiu”. Înainte să intrăm, zărim o gură de canal neacoperită decât cu câteva crengi. Pare adâncă și e aproape plină cu apă.

Aurel merge în dreapta halei, eu în stânga. Câțiva copăcei au crescut destul de înalți. Fotografiez câteva foste compartimente, acum dărâmate. Îl aud pe Aurel cum mă strigă, dar îi spun să aibă răbdare. El insistă: „Vino acum! Trebuie să vezi asta!!”. Nu știu ce m-ar putea șoca mai mult. Și totuși… în fața mea se cască un hău… plin cu apă, cu bidoane din plastic și alte mizerii. Câțiva stâlpi metalici sunt înfipți în acea gură de iad, care mă îngrozește. În jurul ei, cimentul e măcinat. Îi spun lui Aurel să se îndepărteze. Doamne ferește! În zare se văd blocurile de zece etaje și o bisericuță. De ele ne desparte un câmp năpădit de buruieni.

Înăuntrul halei, pe un perete, cineva a desenat semnul dolarului. Pe un postament găsim un registru vechi, cu filele îngălbenite; într-un șanț dintr-o podea, receptorul unui vechi telefon. Totul pare desprins dintr-un film despre Cernobâlul post-explozie. Prin găurile din tavan vedem crengile copacilor crescuți pe acoperiș. Ieșim printr-un coridor slab luminat. De o parte și de alta sunt încăperi întunecate. Ne e teamă, așa că grăbim pasul. Te aștepți ca de undeva să se năpustească asupra ta un monstru. Locurile sunt propice pentru o asemenea creatură.

Ieșirea ne duce într-un fel de luminiș. Suntem de fapt tot într-o hală, dar foarte bine luminată. Aici, copacii sunt și mai înalți. Pe pereți, vopseaua albastră și verde dă locului o cromatică nelalocul ei. „Intrarea asta parcă e a unui templu”, spune Aurel. Da… a unui templu abandonat de oameni și revendicat de natură…

Dăm de niște trepte pe care refuz să urc. Oricum, cardul la aparat e full, nu mai pot face nicio poză. Merge doar Aurel. Calc peste mormanele de gunoaie pentru a ajunge la drum. Observ cu ușurare că ne-am întors de unde am plecat. Mai fac câteva poze cu telefonul la clădire, dar și la un morman de tuburi colorate, și-l strig pe Aurel. Suntem amândoi obosiți, apăsați, acoperiți (sau poate e doar o impresie) de o mâzgă. Ajungem la redacție fiecare cu durerea lui de cap. Ne spălăm pe mâini și pe față, dar senzația de mizerie lipită pe piele rămâne.

Le povestim colegilor, dar nici cuvintele, nici măcar fotografiile nu pot descrie ce este acolo. Trebuie să vezi ca să crezi. E oribil! E revoltător! Cineva, cumva trebuie să curețe acea mizerie și, mai mult decât atât, trebuie să împiedice ca aceste lucruri să se repete! Așa cum proprietarii caselor monument istoric din Focșani au fost amendați pentru că nu au luat măsuri astfel încât în imobile să nu intre oameni fără căpătâi, iar multe clădiri au suferit din această cauză, așa și în acest caz, deși proprietatea este privată, sunt convinsă că se poate face ceva.

O colegă spunea că mulți adolescenți merg acolo pentru a face poze cool pe care să le pună pe diverse rețele de socializare. Atenție mare! Pe lângă sursa de infecție pe care o reprezintă acea zonă, clădirile acelea sau părți din ele prezintă un mare risc de prăbușire. Nu e deloc o glumă și îi rog pe tineri să se gândească de două ori înainte de a-și sacrifica sănătatea sau chiar viața pentru o fotografie.