A sărit pur și simplu în fața mașinii cu care ne deplasam încet, pe un drumeag al cartierului Neicu din Panciu. A văzut că scrie pe ea „Monitorul de Vrancea” și disperat, s-a proptit în mijlocul drumului ca să ceară ajutor. „Nu mai pot trăi, vă rog să mă credeți! Veniți să vedeți cum stau… N-am niciun venit, de nicăieri, de abia mă târâi cu picioarele astea, n-am cu ce să-mi îngrijesc rănile, n-am ce mânca…. N-am nimic, nimic… Am cerut ajutor de la primărie, au venit aici, s-au uitat, au văzut, au plecat și până acum niciun răspuns, nimic… Dacă n-ar fi vecinii ăștia oameni buni, aș fi mort azi. Aș fi murit de foame, că n-am niciun leu de nicăieri”, a spus, disperat, nea Ion.
Îmbrăcat într-un maiou murdar și niște budigăi jerpeliți, adus de spate și sprijinit în cârje, bietul om mai mult se târâie decât merge, iar poziția totuși bipedă și papucii închiși în față n-ar fi dat de bănuit că suferința i se trage tocmai de la tălpi. Lentoarea mișcărilor, părul alb și disperarea ce pare să-i răzbată din fiecare por îl fac să arate mult mai în vârstă decât este, așa încât prima întrebare care mi-a trecut prin cap – „Dar nu ați lucrat, nu aveți pensie?” – a venit mai mult decât firesc. „Ba am lucrat, cum să nu, uitați cartea de muncă. Eu aici m-am născut, aici am făcut opt clase, după aia liceul agricol la Panciu și apoi am plecat la București, unde am lucrat strungar la Uzina «Timpuri Noi». Apoi m-am întors în județ și am lucrat 15 ani la CFR la Focșani, la Panciu, la Mărășești, la Adjud… Am fost șef de echipă, maistru… Și când am rămas fără serviciu, am plecat în Anglia”, a spus nea Ion. Șapte ani i-a petrecut prin Londra și Rochester unde, povestește el, făcea comerț. Dar, cum lucrurile nu i-au mers așa cum se aștepta, și sănătatea i s-a șubrezit, a decis să se întoarcă în țară.
Fără familie, fără serviciu, dar cu pământ din care nu câștigă nimic
Nimic bun nu-l aștepta la întoarcere. Susține că de soție a divorțat în urmă cu mulți ani, din motive… „religioase. Eu sunt ortodox și ea catolică. Când ne-am luat nu a fost nicio problemă pentru ea acest lucru, dar după ani de zile a deranjat-o. Am avut apartament la Panciu, lângă Peco, după aia ne-am mutat aici. Avem împreună o fată care stă cu ea, nu le mai interesează de mine. Când m-am întors din Anglia am venit aici, la casa mea. Deja mi se tăiase curentul electric și apa. Cum nu aveam nimic de lucru, m-am angajat să păzesc vacile oamenilor și asta am făcut, ca să câștig un ban. Dacă nu intervenea nenorocirea asta cu picioarele, și aș mai fi putut munci, nu ajungeam eu în situația să cer ajutor. Dar așa, nu știu ce să mă mai fac…”, a mărturisit omul.
Nenorocirea despre care vorbește s-a întâmplat astă iarnă, când i-au degerat picioarele. A ajuns la spital și acolo, zice, l-au urmărit alte ghinioane. „Am plecat la spital cu un singur picior cu probleme. Dar acolo, în loc să mi-l taie pe dreptul, mi l-au tăiat pe stângul! După aia mi l-a tăiat și pe dreptul, că ăla trebuia de fapt. Și am rămas așa cum mă vedeți. Cu bonturi”, zice, și ridică picioarele ca să se vadă clar ce acoperă de fapt papucii: două bonturi încă sângerânde, în care puroiul a săpat găuri serioase, ce supurează, și-l dor, și-l chinuie îngrozitor… Îngrozitor! „Trebuie să îngrijesc rănile astea, dar nu am cu ce. Nu am niciun ban, de nicăieri. Așa că încerc să culeg plante medicinale, am cules pelin să fac ceai și să mă spăl cu el pe picioare… Că n-am cu ce să-mi iau apă oxigenată, rivanol și pansament”, spune, amărât, bărbatul.
Nea Ion a solicitat ajutor social Primăriei Panciu – „i-am rugat să-mi dea măcar un pachet din ăla cu alimente UE, dar n-au vrut” – și susține că acesta nu i-a fost acordat pentru că… are pământ! Pământ pe care nu-l poate munci, pământ pe care spune că l-a și dat unor oameni care apoi au uitat de el cu desăvârșire. „Am vie, i-am dat-o fratelui meu care acum e în Anglia. Am arabil, pe care l-am dat unui fost coleg să-și pună lucernă, și-a pus, și când l-am rugat să-mi dea și mie măcar de-o pâine, n-a vrut. Alt hectar pe care-l am la Satu Nou i l-am dat unui om cu bani mulți, și de trei ani nu l-am mai văzut la față, să-mi dea și mie ceva. Ä‚știa sunt oamenii, iar eu nu mai am putere, nu mai am posibilitatea să mă duc după ei să îi caut… Oameni fără omenie…”, spune nea Ion. De nevoie, a vândut, de-a lungul vremii, tot ce-a putut vinde. N-a mai rămas decât cu o butelie, pe care a scos-o spre poartă și pe care speră s-o dea cu un preț rezonabil, „nu cu 20 de lei, cât mi-a oferit cineva”…
Absolvent al școlii de parașutiști, în mizerie cruntă
Nea Ion este extrem de conștient de halul umilitor în care a ajuns să-și ducă zilele. Este foarte conștient că mizeria a ajuns să-l îngroape de viu și că oricât s-ar strădui, n-are cum să mai iasă singur la lumină. În jurul lui totul se dărâmă.
Mă duce să văd unde doarme iarna – o cameră afumată, întunecată, cu un pat pe care agonizează două pături soioase, un godin cu burlanul frânt și o masă pe care, într-un suport, stau aranjate câteva farfurii curate ce contrastează flagrant cu alte farfurii ce zac direct pe podeaua mizeră. Dincolo, în „casa mare”, în care doarme vara, direct pe o canapea neagră de jeg și învelit cu o pătură în care colcăie moliile, deși spațiul e mai larg și mai luminos, mizeria este și mai pregnantă! Totul pute și lipește: covoarele ce s-au lipit de podele, cele câteva obiecte de mobilier inutile, pereții crăpați de care, în vreo două locuri, stau agățate tablouri cu fotografii din vremuri probabil fericite…
Într-un geamantan larg deschis, cu interiorul mucegăit, omul îmi arată că a pus la uscat nu știu ce alte plante medicinale. Iar în mijlocul uneia dintre odăi, direct pe covor, tronează un maldăr de lumânări care mai mari, care mai mici… „Mi le aduce femeia care are grijă de biserică. Îi dă voie părintele să mi le aducă. Sunt lumânările pe care le aprind oamenii, dar cu ele pot să-mi fac și eu lumină seara, că bani să-mi cumpăr nu am… Părintele e tare bun, îmi dă și alimente ce mai aduce lumea, eu zic bogdaproste… Așa am ajuns, eu, care am făcut școala de parașutiști la Boteni – Titu, în județul Dâmbovița. Acolo am făcut armata și școala asta de parașutiști. Am sărit de 19 ori cu parașuta, chiar și de la 3000 de metri. Am sărit chiar și pe container, adică i se dădea drumul containerului pe trapă și eu eram pe el, bine-nțeles cu parașuta în spate. Asta nu făceau mulți… Și să ajung azi așa…”, a spus, necăjit. 
„Vreau să fiu internat la un cămin”
În curtea lui nea Ion, bălăriile au acoperit tot ce-a fost odată grădiniță de flori sau legume. Undeva, spre poartă, un vișin își etalează fructele înroșite, la care omul oricum nu mai poate ajunge. În mijlocul bătăturii e o devălmășie de crengi aruncate unele peste altele, iar pe sârmă, acolo unde altă dată fluturau rufe proaspete și curate, acum sunt întinse câteva obiecte vestimentare de strictă necesitate, mai mult năclăite decât spălate, adică o pereche de chiloți odată albi, acum negri, și trei perechi de nădragi jerpeliți…
Totul, dar totul în curtea și casa lui Ion Ștefănescu, este cotropit de sărăcie, de mizerie, de neputință. Totul se dărâmă! Un dezastru cum rar se poate întâlni, în mijlocul căruia, un om deznădăjduit încă mai speră că va fi salvat. De foarte mult timp trăiește din mila vecinilor, care au ajuns și ei înșiși să se mire de ce nu reacționează autoritățile. „Eu am anunțat primăria, dar văd că nu au făcut nimic până acum. Stăm aici, alături, nora mea îi mai duce mâncare, încercăm să-l ajutăm cum putem”, a spus Petru Apostu, de 59 de ani. „Eu îi aduc lumânări, să aibă și el lumină noaptea, săracu…”, zice și Maria Chirilă, de 81 de ani, femeia care trebăluiește pe lângă biserică. Și cu aceeași compasiune vorbește despre sărmanul om și Natalia Chirilă, vecina lui de peste drum, în vârstă de 80 de ani, care îi vede cu proprii ochi chinul de fiecare zi…
Dacă există cineva, autorități, instituții sau oameni simpli, care îl pot ajuta concret pe nea Ion, o poate face oricând. Bietul bărbat nu se mai poate îndepărta de casă și acum, că tot e vară, poate fi găsit mai toată ziua pe băncuța de la drum, de lângă poarta lui. Acolo, la umbra vișinului inutil, și-a încropit un loc cât de cât comod. Lângă el are întotdeauna o farfurie în care să primească de mâncare… Iar deasupra curții, de-o sârmă dinspre poartă a agățat nea Ion, ca să se știe, un mic parașutist de jucărie… Singurul obiect spre care își îndreaptă ochii atunci când vrea să-și mai aline chinul, alunecând cu puterea minții, înăuntrul amintirilor plăcute… „Eu îmi dau seama că singur nu mă mai descurc. Am fratele în Anglia care zicea că vine el și mă internează într-un cămin, zicea că este unul la Mărășești. Dar n-a mai venit… Sper să facă cineva ceva, să mă ajute să am și eu un loc, un pat într-un azil că nu mă mai descurc singur. Nu am niciun ban, niciun leu… Cum crede cineva că se poate trăi fără niciun leu?”, se întreabă Ion Ștefănescu, fost parașutist, fost strungar, fost maistru la CFR, fost negustor prin Londra și fost văcar… Un om dintr-un oraș al județului nostru, care la 54 de ani e prea tânăr să primească pensie, prea neputincios să umble singur după o încadrare în grad de handicap, prea sărac să-și oblojească rănile… Din ce să trăiască?
