Pe Valentin Cotigă îl cunoaște, fără îndoială, mai tot județul. Și chiar să nu-l cunoști, tot ți-ar atrage atenția, întâlnindu-l întâmplător, cu aerul său boem, cu privirile sale mai tot timpul concentrate parcă permanent în adâncul unor frământări sufletești nebănuite… De peste patru decenii el este actor pe scena Teatrului Municipal „Maior Gheorghe Pastia” și tot de atâția ani și-a pus priceperea și știința în slujba omului, în alinarea suferințelor lui trupești, lucrând ca asistent medical la secția de ortopedie a Spitalului Județean „Sfântul Pantelimon”.
Dar nu poți spune dacă este mai întâi asistent medical și apoi actor, sau invers, pentru că ambele meserii au ocupat întotdeauna primul loc în sufletul său. Ba chiar le-a început aproape în același timp pe amândouă, îndrăgostindu-se de ele iremediabil! „M-am apucat de teatru din liceu, eram la «Cuza», hmm… demult… în 1971. Secolul trecut!”, râde. „Profa de română făcuse o scenetă din Creangă, nu mai știu exact ce-am jucat atunci. A trecut timpul, am încercat la medicină, dar era foarte greu… Ultimul examen l-am pierdut cu 8 sutimi. Și atunci, m-am dus și am făcut o școală postliceală sanitară de unde am fost repartizat la Vaslui, dar apoi m-am transferat la Focșani după ce am insistat la minister. La câteva luni a trebuit să plec în armată, iar când m-am întors, m-am angajat la Spitalul Județean, am lucrat la chirurgie, era dorința mea cea mare… Eram «măritat» cu spitalul atunci, ajungeam acasă foarte târziu. Ce am făcut, am făcut din tot sufletul, mari sacrificii pentru spital, pentru ca acum, spre final, să nu am așa mari satisfacții date fiind conjuncturile profesionale. Spun satisfacții în sensul încrederii în oameni, devotament, corectitudine… După atâția zeci de ani afli că unii nu reușesc să aprecieze corectitudinea…”, a spus, cu amărăciune, Valentin.
Reîntâlnirea cu teatrul a avut-o în 1975, la Festivalul „Cântarea României” deși, spune, contactul cu scena a fost cam perpetuu, în toate etapele vieții sale. Mai întâi împreună cu fratele său, care l-a dus la cercul de dans ce funcționa la Ateneu. Apoi, pe perioada Școlii postliceale sanitare a făcut figurație în câteva spectacole ale Teatrului muzical „Nicolae Leonard” din Galați. Ba chiar și în armata pe care a fost obligat să o facă și care i-a rămas în amintire ca „o scenă scabroasă, nenorocită, unde oamenii erau umiliți, uniformizați… Eu mă supun, dar unei minți deștepte, creative, inventive iar scândura scenei m-a învățat să mă supun autocratismului regizorului. Ca actor, dacă nu te supui, riști să faci spectacolul tău, nu al regizorului. Actorul are, desigur, bucățica lui, regizorul nu îl face roboțel, ci el trebuie să descopere, să decoperteze, cum zicea regizorul Lungeanu, ce înseamnă arta, diferența dintre meșteșug și artă”, a spus Valentin.
În trupa Teatrului Popular după… „Prima anchetă”
Intrarea sa în trupa Teatrului Popular spune că se datorează regretatului Vasile Onesciuc care l-a văzut jucând în prima piesă făcută cu colegii de la spital și jucată pe scena Casei de Cultură. Piesa se numea „Prima anchetă” și Valentin juca împreună cu Petruș Hîrțescu „care lucra la Morgă și care era în teatru de ani de zile, foarte cunoscut în oraș, un munte de om, un băiat de treabă, Dumnezeu să-l odihnească. La început, când el juca în «Noaptea furtunoasă», eu stăteam prin culise cu seringa de antispastice, că era bolnav de rinichi și dacă făcea vreo criză trebuia să-i fac injecție”, își amintește cu nostalgie Valentin. Deci „Prima anchetă” a fost primul pas al acestuia în trupa Teatrului Popular, după ce Vasile Onesciuc, care l-a văzut jucând, i-a spus „ia vino tu la teatru! Și m-a distribuit în piesa «Patima fără sfârșit» de Horia Lovinescu, în rolul Contele Haler. Era în toamna anului 1976. Un spectacol care mi-a rămas, ca și prima dragoste, în memorie. Dar tot de atunci am rămas cu o ciudă pe mine. Nu-mi plăcea postura de june prim. E ingrată: junele prim trebuie să spună ce-i mai mult într-un spectacol, să ducă greul sentimentelor amoroase foarte greu de realizat, în timp ce personajul cu mai mult haz intră o dată în scenă și ia toate aplauzele”, spune Valentin.
A jucat apoi în toate piesele puse în scenă la Teatrul Popular. Din 1976 și până în anul 1997 când s-a înființat Teatrul Municipal. Au fost zeci și zeci de personaje, roluri secundare interpretate memorabil, roluri pe care Valentin le-a îmbrăcat cu propria personalitate și le-a trecut prin filtrul sensibilității sale de artist, ca să le insinueze, impecabil, în sufletele spectatorilor… Spectatori mult mai mulți decât sunt în zilele noastre. „Teatrul Popular avea stagiune, uneori mai bogată decât are Teatrul Municipal de acum, datorită frecvenței spectacolelor. Mai ales primăvara și toamna, când erau festivaluri prin mai toate orașele din țară, mergeam cu spectacole acolo. Unul îl avem și acum, «Și cu violoncelul ce facem» de Matei Vișniec, în regia lui Mihai Lungeanu, cu care în perioada Teatrului Popular am avut peste 100 de spectacole, o mare performanță pentru o trupa de amatori. Spectacolele erau destul de frecvente și atmosfera era mai relaxată decât astăzi. Fiecare avea o slujbă, iar aici era o echip[ de prieteni cu relații foarte strânse, că ne adunam aici seară de seară. Dacă nu jucam, încingeam partide de șah, poker pe agrafe de prins hârtia, toamna mai aducea unul un bidonaș de vin, nuci etc. Era mai multă afecțiune între noi. Povestea de acum e cu multe tensiuni…”, spune Valentin.
Fie că a întrupat un tânăr patriotard în „Băiatul cu floarea” de Tudor Popescu, Rică din „O noapte furtunoasă”, ofițer de securitate în „Piticul din grădina de vară”, maiorul în „Jocul de-a vacanța”, Șoimaru în „Cuza Vodă”, fie că a fost alte personaje în alte piese precum „Echipa de zgomote”, „Marele fluviu își adună apele”, „Și cu violoncelul ce facem”, „Slugă la doi stăpâni”, „Fericire conjugală”, „Streap-tease în largul mării”, „Transfer de personalitate”, „Tache, Ianche și Cadâr”, „Păcală”, „Dănilă Prepeleac”, „La Moși”, „Motanul Încălțat”, „Tinerețe fără bătrânețe” și multe, multe altele, Valentin Cotigă a reușit să dea savoare și culoare scenei focșănene, respectându-se pe sine și respectându-și în același timp colegii și mai ales spectatorii, copii și adulți deopotrivă.
A devenit actor sub îndrumarea unor regizori renumiți
O mare actriță a României spunea că un actor are nevoie de trei însușiri: talent, gândire și studiu. Studiul, de regulă, aspiranții la actorie îl fac în mediul universitar. Valentin însă, ca și talentații lui colegi de trupă, pot spune că și-au luat doctoratul în actorie grație șansei de a-i avea ca profesori pe câțiva regizori renumiți: Gheorghe Miletineanu, Constantin Dinischiotu, Cătălin Naum, Călin Florian, Mihai Lungeanu, Alexa Visarion, Alexandru Darie… „Întâlnirile cu regizorii au fost extraordinare, foarte constructive! Gheorghe Miletineanu era un regizor extrem de meticulos. Întâlnirea cu Cătălin Naum a fost primul contact cu un regizor de teatru autentic, avea la casa de Cultură a Studenților din București «Podul», locul de plecare a multor actori mari. Era un om cu suflet extraordinar, un regizor extraordinar! Constantin Dinischiotu fiind regizor de teatru radiofonic, avea urechea foarte bună, stătea undeva pe hol și reacționa la fiecare intonație greșită. Au fost întâlniri cu regizori care m-au marcat și personal și artistic și mi-au dat puterea de a merge mai departe. Toate tehnicile le-am învățat cu regizorii care au fost aici, iar unii mi-au marcat drumul. Iar cu Mihai Lungeanu am ajuns să înțeleg cu adevărat ceea ce până atunci făceam din intuiție, după aceea am început să înțeleg străfundurile și decopertările pe care trebuie să le faci până ajungi la fundul ideii de text…”, a explicat Valentin.
De la actorie, la regie în STEF
Pentru că a dorit să împărtășească din experiența sa actoricească, Valentin Cotigă s-a implicat trup și suflet și în Stagiunea Teatrală a Elevilor. Să lucreze cu tinerii a fost o provocare, dar și o împlinire. „De 30 de ani fac regie. Am făcut odată, un spectacol, și în patru zile cu niște băieți entuziaști de la Liceul nr. 1. Faptul că am regizat a fost un mare câștig pentru mine ca și interpret. A fost ca un laborator, să te vezi în ipostazele acelea, să descoperi ce n-ai descoperit până atunci ca actor, să vezi spectacolul din cu totul altă perspectivă. Și a fost o bucurie extraordinară să constat că, în momentul în care s-a jucat în STEF «O scrisoare pierdută», colegii din sală ai celor care erau pe scenă nu aveau la început ochii și picioarele direcționate spre scenă, dar încet încet, au început să urmărească spectacolul cu cel mai mare interes. Acela a fost spectacolul cu cea mai mare priză la public”, își amintește Valentin.
Chiar și după atâția ani, foști elevi participanți la STEF îi poartă o vie amintire și recunoștință. Pentru că fiecare tânăr liceean care a făcut teatru s-a dezvoltat interior, s-a molipsit de frumos, a devenit mai sociabil, mai sensibil, mai receptiv. „Părerea mea este că actoria ar trebui să fie materie distinctă predată în școli, așa cum este la americani. Ar trebui să existe clase de actorie! Am făcut spectacole nu doar la liceele din Focșani, ci și în județ, la Vidra, la Panciu… De câte ori am lucrat cu copiii, pot spune că mi-am dat sufletul acolo, cu ei se crează o comunicare extraordinară și entuziasmul lor e unic! Peste ani, m-am întâlnit cu unul din foștii elevi, care mi-a mărturisit că înainte de a juca era extrem de retras, iar după s-a schimbat foarte mult. Mi-a spus «ai fost omul care mi-a schimbat viața». Ce satisfacție poate fi mai mare?”, spune Valentin.
Suferința ultimilor 25 de ani – lipsa de finanțare
În prezent, Valentin Cotigă lucrează atât la Spital, la Secția de ortopedie, cât și la Teatrul Municipal, angajat pe un post de „actor cu studii medii”. A jucat în peste 20 de piese în perioada Teatrului Popular și în încă vreo 30 după ce Teatrul a devenit Municipal. Din anul 1990 încoace l-a întrupat pe domnitorul Cuza Vodă, la fiecare festivitate prilejuită de aniversarea Unirii Principatelor Române aici, în urbea noastră. Și își amintește cu plăcere și de cele câteva spoturi publicitare care au apărut pe micul ecran, „unul pentru ajutorarea țiganilor, se numea «Inimă de țigan» și altul la o marcă de bere, acum vreo 8-9 ani. La un moment dat m-au mai chemat să fac un spot mai mare, dar din păcate nu mai corespundeam fizic… Iar în privința teatrului, ce să zic, în ultimii 25 de ani lipsa de finanțare și-a spus cuvântul, atât pentru spectacole cât și pentru actori. Nu ai cum să faci artă cu punga goală, iar banii asigură oricui existența. Lucrurile s-au schimbat de la Revoluție încoace, nu mai există acea emulație, nu mai e spiritul de altă dată. Sala, înainte de Revoluție, era plină, se făceau turnee din afară, jucam noi, biletele se vindeau prin intreprinderi. E adevărat că nu existau nici alte oportunități. Acum trebuie să le redeschizi oamenilor pofta pentru teatru, și să vină! Poate și spectacolele trebuie să le faci pe gustul lor, vremurile s-au schimbat. Poate trebuie să fi mai perseverent în a le face reclamă. Spectatorul nu e prost! Dacă nu gustă spectacolul tău, dacă nu simte jocul, dacă comunicare nu există, ești pierdut! Dar pentru orice spectacol îți trebuie și bani!”, spune Valentin.
„Teatrul mi-a influențat devenirea”
Dincolo de cele două pasiuni ale vieții sale – actoria și asistența medicală – Valentin Cotigă este mândru de cei doi fii ai săi, unul la vârsta grădiniței și celălalt, Bogdan, în vârstă de 35 de ani, redactor șef la ziarul Ring. „El nu s-a orientat spre teatru, dar a fost și a rămas criticul meu acerb. Pătrunde bine scena, ca un adevărat critic. Mi-a zis întotdeauna când am fost «la baie», dar și când am fost bun”, spune Valentin.
Actor cu state vechi al Teatrului Municipal, martor al tuturor vremilor ce au trecut peste cultura vrânceană și asistent medical cu merite recunoscute de lumea medicală, Valentin Cotigă a rămas un om surprinzător de modest. Și spune că poate, dacă la locul lui de muncă nu ar fi avut oameni care să iubească teatrul și să-i aprecieze meritele, poate nu ar fi ajuns la performanță pe scenă. „În general, ziua eram la spital iar seara la teatru, la repetiții și la spectacole. De asemenea, spitalul, din fericire pentru mine, presupune gărzi, făceam garda și plecam. Pe vremuri aveam și un șef căruia puteam să-i spun că trebuie să mă duc la teatru. Era medicul Caraza, care era șef de secție și care îmi recunoștea meritele profesionale dar și pe cele artistice. De 40 de ani lucrez la secția de ortopedie, aș putea să spun că lucrez acolo de când mă știu. Repar oase, iar la teatru încerc să construiesc suflete. În mod cert, teatrul mi-a influențat devenirea. Înainte de a juca eram un timid, un introvertit… deși vărsătorii nu prea sunt așa. Dar eu așa eram în toate felurile de relații, un troglodit! Dar scena m-a îmbogățit sufletește, m-a modelat, m-a reconstruit, m-a reașezat. La spital… acolo sunt, desigur, rigorile profesionale, dar în relația cu pacientul sunt cât se poate de deschis. Cu siguranță că teatrul m-a ajutat și acolo!”, este convins Valentin.
Dacă ar fi să putem percepe vizual acel consum energetic, sufletesc, pe care un actor îl suferă într-un spectacol solicitant și pe care un asistent medical îl trăiește în sala de operații, la final am vedea pesemne o gaură în trupul lui, în dreptul inimii… În timp ce, după căderea cortinei, noi ne îndreptăm spre case mai mult sau mai puțin satisfăcuți de interpretările personajelor și, în paralalel, în timp ce pacientul oblojit de omul în halat alb reînvață să meargă, actorul/asistentul medical încearcă să se regăsească, să se reconstituie sufletește, să se readune psihic, în cel care este dincolo de scenă, dincolo de sala de operație, de cabinetul medical. Și procesul se reia la fiecare nouă reprezentație, la fiecare nouă operație…
Măcar pentru atât, actorii merită iubirea, respectul nostru. Iar Valentin Cotigă, artist și asistent medical deopotrivă, de două ori pe atât!
