De la Tulnici până la Tivoli Terme, un orășel istoric aproape de Roma, e cale de peste 2400 de kilometri. Nu-și imaginaseră niciodată, în copilărie și-n tinerețe, nici Ionică și nici Daniela Joian că vor ajunge așa departe. Așa departe ca spațiu, ca timp și ca realizare în viață.
În România ante ’90 și după, până prin 2000, Ionică Joian, mocan din Munții Vrancei crescut într-o familie de oameni gospodari din Tulnici, își dorise o viață liniștită, fără să vrea să-și părăsească județul, țara, părinții sau fratele, prietenii. Fire calmă, care nu știe să ridice glasul mai mult decât este necesar, cu un timbru vocal care-ți dă impresia de om timid, Ionică este un român activ mai mult decât pare. Slăbuț, cu surâsul pe buze la fiecare cuvânt, chiar și când vorbește de probleme, atât el cât și soția își văd de treabă de dimineață până dimineața. Da, cam așa. Ziua lor de muncă începe la 5 și se termină la 22-24 noaptea. Și nu se plâng. Mai mult, vor să fie activi, să mulțumească clienții, aceasta fiind deviza lor în ceea ce fac.
Cu banii de la nuntă în Italia
Povestea lui este povestea emigrantului român care a făcut sacrificii pentru a ajunge român respectat afară. Iar o poveste de la „zero” ar însemna ore și ore de asacultat.
Un liceu veterinar la Odobești apoi în câmpul muncii la o brutărie din Focșani, angajat cu contract în armată, în baruri, discoteci sau ca gardian, orice loc de muncă e fost binevenit atât timp cât a putut asigura o pâine. Locul de muncă în țară e o aventură fără sfârșit așa că, decât astfel, mai bine o aventură adevărată: în 2000 se decide deci să ia calea Italiei în mod clantestin, cum mulți dintre noi au făcut-o. Podul trenului, marfarul care ducea scândura românească în Germania și Slovacia a fost soluția care s-a dovedit cea mai bună, bineînțeles după plata aferentă a călăuzei care nu vroia pe atunci decât mărci germane… Mărcile germane schimbate din banii de la nuntă, făcută doar cu câteva luni înainte. O aventură pe care și-o aduce aminte râzând acum.
.jpg)
„Pochi, maledeti ma subito!” (puțini, blestemați, dar pe loc)
Ajuns la Tivoli, orașul de vacanță al împăraților și papilor romani, își dă seama că Italia nu este cea zugrăvită de cei care se întorceau acasă. Doisprezece într-un apartament de două camere nu era soluția cea mai confortabilă de a locui ca „sardelele”. Aici, la Tivoli, va lucra puțin într-o pepinieră după care „la șters tigăile” într-o brutărie al cărei patron îl va și angaja cu acte pe bani puțini. La intrare, italianul i-a spus clar, fără să aibă timp să ridice pretenții, chiar dacă nu ar fi fost în stare: „Pochi, maledetti e subito”. Adică banii vor fi puțini, blestemați dar imediat, ceea ce însemna că erau siguri. „Munceam și 20 de ore pe zi pentru un salariu de 570€ din care-mi plăteam dările la stat, ca la sfârșit să mă trezesc cu 150 de euro în buzunar”. Nu e supărat pe asta, mai ales că acolo, în acea primă brutărie italienească, a învățat multe lucruri despre pâine „care nu se face ca la noi”.
Odată pus în regulă, Ionică va mai găsi un loc de muncă, reducând programul la prima și muncind seara la un restaurant unde făcea tot cam același lucru: pizza. Pizzeriile și restaurantele vor fi schimbate pentru că nu toți angajatorii erau corecți, unii „uitând” cu lunile să plătească munca sa. Așa că va decide să lucreze în propriu, luând un laborator de patiserie și pâine în gestiune.
– A fost greu să te adaptezi, să înveți să faci pâine și atâtea dulciuri?
– Nu. Dacă vrei să înveți, totul e ușor. E deajuns voința. Aparte că știam ceva din țară, lucrând la brutăriile lui Nistoroiu din Focșani. Oricum, aici pâinea se face diferit. Pâinea mea este îmbunătățită de mine, nu respectă niciodată rețetele standard. De asta mi-am și atras clienți noi.
Peste 1000 de pâini, 500 „pizzette”, dulciuri, biscuiți pe zi
Îmi vorbește despre secretele pânii, ale făinei și drojdiei în timp ce oamenii trec și-l salută. Și nu face numai un fel, ci peste 30 de feluri de pâine. Fiecare cu timpul lui, cu tehnica lui ….
Magazinul lui Ionică (în față magazin alimentar, în spate brutărie) nu e mare dar plin de clienți. Și mai toți italieni. Deși a deschis în august 2014, italienii intră și ies, cumpără atât produse de panificație cât și alimentare în general. Vitrinile sunt pline de dulciuri, plăcinte românești, biscuiți sau câte și mai câte altele, mucenicii de sezon cu miere și nucă … Italienii sunt 90% dintre clienți și restul români și alte nații.
Clienți în magazinul lui Ionică Jinga
– Cum așa, pun întrebarea, pentru că de obicei celelalte magazine ale românilor nu au mai mult de 5% clienți italieni.
– Pentru că italienii sunt mai serioși. Mulți români nu intră pentru că nu vor să „facă c…l mare românului”. Și i-am auzit nu o dată. Am pus și produse românești dar obișnuiesc clienții încet-încet. Vechea gestiune nu ținea seamă de clienți dar noi am reușit să-i readucem, ba să vină și în plus, pentru că-i respectăm.
– Câtă pâine reușiți să faceți aici?
– Cam 700 de kg de făină zilnic, uneori mai mult … Peste 1000 de pâini plus pizze, dulciuri, biscuiți. Producem inclusiv pentru o brutărie care a închis dar care și-a păstrat clienții, pentru pizzerii, școli (peste 500 de „pizzette” și merende numai aici). Avem un distribuitor de pizza și pâine care, la fel, avea o brutărie înainte iar acum distribuie produsele noastre. Peste 20 de magazine iau produsele noastre de panificație plus alte peste 40 prin intermediari. Nu avem pierderi. Șase angajați dintre care 3 brutari au treabă mereu. Avem clienți care vin pentru pâine din localități îndepărtate.
– Acasă, în România, mai mergeți?
– De cinci ani nu am mai fost. În schimb au venit părinții aici dar și atunci nu am avut timp mult de ei. Noi lucrăm inclusiv luna august, când mai toți sunt închiși. Atunci chiar mai mult, datorită piscinelor din zonă care sunt deschise și au nevoie de produsele noastre.
– Ai vrea să rămâni aici sau ai vrea să te întorci să faci ceva acasă?
– Nu aș vrea să rămân, dar dacă aici am activitatea, aici am reușit de la sub-zero, ceea ce în România nu aș fi făcut, e normal să mă stabilesc aici. Ne-am cumpărat o casă, am luat această activitate care ne-a costat și ne costă … Am fost în țară să deschidem în zona Tulnici o afacere pe fonduri europene dar am înțeles cum stau lucrurile: fiecare vroia „ceva” și nu puțin, dar înainte.
– Cum găsești brutarii?
– Eee, poveste lungă. Românii când vin întreabă întâi „cât le dau”. Nu contează dacă știu sau nu meserie. În plus, îmi cer să le fac alt program, că nu e bun cel de noapte. Dar brutăria nu e șantier. Acolo un zid îl mai faci și a doua zi dar eu dacă nu am pâinea gata dimineața, la 6, pentru a pleca spre magazine, degeaba. Am pierdut acea zi.
La un an și câteva luni l-a urmat în Italia și soția sa, Daniela. Își aduce aminte și ea zâmbind despre nopțile dormite pe patul fără saltea, doar pe carton, sau în cuptorul brutăriei, sfârșiți de muncă, incapabili să mai ajungă acasă. Amintiri spuse acum cu altă inimă, cu cea a omului care a suferit dar a meritat. E scurt timpul de vorbit cu acești doi vrânceni. E scurt pentru că ușa magazinului este într-o continuă mișcare iar marfa în galantare trebuie înlocuită. „Dacă veneați dimineață era plin de pâine”, îmi spun puțin dezamăgiți că fotografia nu va avea pe fundal și rodul muncii lor: pâinea.
Articolul integral pe http://www.emigrantul.it/de-la-tulnici-la-tivoli-terme/
