Reporter: Unde v-ați născut și unde v-ați petrecut copilăria?
Medicul Veronica Enache: În Focșani. În Focșani am făcut liceul, la Cuza, și am copilărit tot în Focșani. Pot spune că sunt focșăneancă get beget.
Rep.: De ce ați optat pentru Facultatea de Medicină? Familia a avut vreo influență?
V.E.: Nu pot să vă spun exact. Mama a fost asistent medical, dar nu știu dacă neapărat ea m-a determinat. Când eram mică mă duceam la ea la serviciu, că era asistentă la nou născuți, la Spitalul Județean, dar nu prea aveam acces și nici nu înțelegeam despre ce e vorba, dar mi-a plăcut dintotdeauna să ajut oamenii. Chiar stăteam și mă gândeam de multe ori, ce aș putea face altceva în afară de medicină? Și nu cred că aș putea face altceva. Așa că în 1998 am dat la Facultatea de Medicină din București, apoi rezidențiatul tot la București, la Spitalul Militar Central, apoi am venit la Focșani.
Rep.: Aveți ceva amintiri din perioada facultății, Rezidențiatului? Mentori?
V.E.: Da! Din rezidențiat, șeful meu, că noi așa vorbeam. Este un om extraordinar, care a avut și are grijă de toți rezidenții lui. Este un om de la care am furat meserie, recunosc. Este vorba de domnul profesor Mihail Zemba și pot spune că de la el am furat meserie. Stăteam lângă el și vedeam cum vorbește cu pacienții. Noi am fost o generație mai inimoasă, mai prietenoși, eram chiar o gașcă, iar când am învățat să operez, un coleg de-al meu îmi ținea mâinile în mâinile lui, ca să-mi dau seama care e poziția corectă în care trebuie ținute instrumentele, lucru rar întâlnit, pentru că am mai vorbit cu alți colegi de-ai mei. La fel și noi, cei mari, îi învățam pe cei mici.
Rep.: De ce ați ales ca specializare pentru Rezidențiat oftalmologia?
V.E.: Nu știu, Eu voiam să fac Ginecologia, am făcut și gărzi, la un moment dat am lucrat, vorba vine am lucrat, cu domnul doctor Viorel Hanță, Dumnezeu să-l ierte! Mă duceam la cabinetul lui din Focșani, când eram în vacanță, în ultimul an de facultate. Oftalmologia….În facultate am făcut un stagiu scurt, de câteva săptămâni și se făcea după amiaza. Nu știam ce înseamnă partea operatorie propriu zisă. Și tot mi-am zis să iau oftalmo, cred că și datorită aspectului etic, pentru că în Ginecologie trebuie să faci, câteodată, lucruri care nu îți plac, pentru că trebuie să le faci, Așa că am luat Oftalmologia. Am început Rezidențiatul în 2005, și am făcut 5 ani, la Spitalul Militar Central.
Rep.: Care a fost prima intervenție chirurgicală?
V.E.: A mea, cap coadă, cred că a fost ceva ușor, șalazion de pleoapă, acele chisturi care apar pe pleoapă. Dar domnul doctor ne învăța și etape din operația de cataractă și o lua de la mai ușor, și chiar din anul I ne lăsa să facem diverși timpi operatori din operația de cataractă.
Rep.: Dar prima dumneavoastră operație de cataractă cap coadă când a fost?
V.E.: În 2011, înainte să vin la Focșani. Am avut multe emoții, dar eram acolo, la Spitalul din București, și știam că dacă se întâmplă ceva, e șeful, și preia ostilitățile.
Rep.: Poate fi considerată chirurgia oftalmologică cea mai grea chirurgie?
V.E.: Nu știu dacă e grea. În primul rând, trebuie să știi să te coordonezi, să ai răbdare, și să înțelegi că ochiul are autonomia lui și e destul de fragil și rezistent, în același timp, și e important să nu te grăbești în operație.
Rep.: Cât durează o intervenție chirurgicală?
V.E.: Acum durează 15 minute. Înainte dura o oră, până verificam microscopul de nu știu câte ori, instrumentele. Acum știu exact unde să mă uit, cum e microscopul.
Rep.: Ce a urmat după ce ați terminat Rezidențiatul?
V.E.: Am venit la Spitalul Județean de Urgență Focșani, unde am stat un an de zile. Apoi, am venit la Spitalul Militar de Urgență „Dr. Alexandru Popescu”, în 2012.
Rep.: Care a fost motivul pentru care ați decis să vă desfășurați activitatea la Spitalul Militar?
V.E.: M-au contactat cei de aici și oferta lor era mult mai interesantă. Oportunitățile de a-mi face meseria erau mult mai bune, iar acolo eram singură. Iar garda la domiciliu 24 din 24, zi de zi,mă obosea. Așa că am zis că e mai bine pentru mine și pentru familia mea să vin la Spitalul Militar. Am fost primită foarte bine în acest spital, oamenii sunt prietenoși și e acel spirit de echipă.
Rep.: Tot din 2012 sunteți și șef al Compartimentului de Oftalmologie. Ce nevoi are compartimentul?
V.E.: Pentru ora actuală, dispun de destul de multe. Pentru tratamentul și diagnosticul glaucomului am tot ce trebuie. În plus, am achiziționat o combină laser, care se folosește pentru tratamentul glaucomului, pentru atacul acut de glaucom. Astfel, pacienții pot face tratament și de pol anterior, dar și pentru retinopatia diabetică. Recunosc că m-am zbătut pentru acest aparat și am vrut să fie aici, pentru că sunt foarte mulți pacienți cu diabet, cu diabet decompensat și se pot face tratamente cu laser, astfel încât glaucomul să nu evolueze. Astfel, acest tratament cu laser poate stopa evoluția lui. O intervenție durează 20 de minute, iar fără acest aparat, pacienții erau trimiși la București.
Rep.: De ce aparatură medicală ați mai avea nevoie?
V.E.: Panoplia oftalmologică e destul de mare, dar pentru asta e nevoie și de mai mulți oameni. Mi-aș dori un tomograf în coerență optică, un fel de tomograf pentru straturile retinei sau pot fi văzute modificări la nivelul maculei. Macula este zona răspunzătoare de vederea cea mai bună, dar, la general, avem de toate.
Rep.: Sunteți singurul medic care faceți intervenții chirurgicale oftalmologice din Vrancea, în sistem de stat. Câte intervenții chirurgicale aveți pe lună?
V.E.: Da, așa e, dar să știți că nu sunt atât de mulți pacienți din punct de vedere chirurgical. Zilnic, pacienți cu diferite afecțiuni oftalmologice sunt. Am 30-40 de pacienți zilnic, dar ca și adresabilitate din punct de vedere chirurgical, nu sunt foarte mulți, 20-25 pe lună. Cataracta, foarte rară, este o urgență, este o intervenție chirurgicală la cerere și ai nevoie de curaj ca să vii la medic. Ei sunt așa cum sunt, mi-s dragi bătrâneii care vin, pentru că majoritatea au cu mult peste 70 de ani și au concepția „Mama a murit oarbă, bunica oarbă, așa mi-a dat Dumnezeu să-mi duc crucea” și nu mai vin. Dar, operez săptămânal.
Rep.: Ați avut și pacienți tineri cu cataractă?
V.E.: Am avut un pacient de 48 de ani, dar și mai tânăr, de 38 de ani, dar l-am trimis la București, pentru că la pacienții tineri, cataracta este, de cele mai multe ori, congenitală și există riscuri, pentru care e nevoie de altă aparatură. Astfel, pentru a preveni riscurile, trimit la București.
Rep.: Studiile arată că a scăzut foarte mult vârsta la care medicii recomandă pacienților ochelari. Care sunt cauzele?
V.E.: Da, așa e. Eu am o părere personală, formată recent. În primul rând a crescut adresabilitatea la doctor și oamenii se duc să-și facă un control pur și simplu, sau părinții își duc copiii la control și se depistează anumite afecțiuni. Dar e părerea mea personală, care trebuie studiată. Vis-a vis de copiii care stau foarte mult în fața calculatorului și a televizorului. Cred că și asta duce la o accelerare a anumitor procese la nivelul ochiului. Copiii își folosesc vederea pentru aproape, tot timpul stau foarte concentrați în acele dispozitive și nu se mai relaxează cristalinul, care e susținut de niște ligamente foarte subțiri și, în funcție de ce fac aceste ligamente, el se bombează sau relaxează, ca să vedem bine. Iar cristalinul rămâne bombat și nu se mai poate relaxa. Dar e o părere personală de câteva luni, pe care o voi studia. Eu am și pacienți de câteva săptămâni, în special conjunctivite, stenoză de canal lacrimar. Iar pentru ochelari de la 3 ani, 3 ani și ceva. La copii îți trebuie foarte multă șansă. Să fie în toane bune și să îi placă de tine, ca medic. Practic, consultul la copii e o joacă, trebuie să le dai impresia că e o joacă. La mine, copiii primesc un premiu, o ciocolată, și răbdare.
Rep.: Ce calități credeți că trebuie să aibă un medic? Vă întreb asta pentru că foarte mulți pacienți acuză comportamentul medicilor.
V.E.: Empatia și să vorbească pe înțelesul lor. Eu am fost și pe partea celalaltă a ușii, nu neapărat eu ca pacient, ci familia mea ca pacient. Și am văzut anumite aspecte care nu mi-au plăcut și am zis că nu vreau să le fac, iar acum, având foarte mulți pacienți în vârstă, mă gândesc că unii pot fi bunica sau bunicul meu și nu aș vrea să fie tratați altfel. Măcar 5 secunde într-o zi trebuie să te gândești că ești om, și nu robot, și asta te va ajuta în relația cu pacienții.
Rep.: Care e deviza dumneavoastră?
V.E.: Deviza mea este „nu există nu pot, există nu vreau!”. După asta m-am ghidat în viață.
Rep.: Sunteți un medic tânăr, cum de nu ați plecat să profesați în străinătate?
V.E.: Familia mea este aici, prietenii mei sunt aici, m-am născut în România, statul român a investit în mine și eu cred că se poate aici. Oriunde te-ai duce trebuie să muncești și e loc și în România, important e doar să vrei. Mi s-au făcut oferte, dar nu am vrut.
Rep.: Ce ne puteți spune despre viața personală? Știu că aveți un băiețel.
V.E.: Viața personală încerc să nu o amestec cu serviciul, nu-mi iese de fiecare dată. Am un copil care împlinește 8 ani în aprilie. Nu vrea să devină medic, momentan construiește cu piese LEGO, nu știu ce o să vrea să se facă. A zis că vrea să fie inventator. Eu îl voi susține indiferent ce va vrea să facă, important e să îi placă. Eu i-am spus: „mami, dacă vrei să te faci mecanic auto și o să fii cel mai bun sau iți place ceea ce faci, asta să faci”.
Rep.: Ce pasiuni aveți?
V.E.: În afară de oftalmologie, îmi place să mă plimb, să vizitez, să cunosc oameni noi, să socializez, îmi place să citesc, dar, din păcate, nu prea mai am timp pentru lectură. În afară de partea medicală, beletristică mai rar. Mi-a plăcut foarte mult la Istanbul, în Spania, în Sicilia. Am fost în Europa, am și profitat de faptul că mă duc la congrese și plec cu o zi, două înainte, ca să vizitez orașul respectiv. Mi-ar plăcea în America de Sud să mă plimb. E o destinație pe care aș vrea să o vizitez.
Rep.: Ce planuri de viitor aveți?
V.E.: Aș vrea să mai fac un copil, aș vrea să am multă liniște și să fac bine. Eu sunt perfecționistă, de felul meu, și îmi stabilesc un target, și până nu ajung acolo nu sunt mulțumită, iar când ajung acolo parcă, totuși, ar mai trebui ceva. În general, îmi doresc să am timp și pentru mine și prietenii mei. Să putem să ne bucurăm de acele 2-3 ore la sfârșit de săptămână, să te plimbi pe stradă.
Rep.: Dacă ar fi să mulțumiți cuiva pentru ceea ce sunteți astăzi, ca medic și ca om, cui i-ați mulțumi?
V.E.: Ca om, familiei mele, părinților mei le mulțumesc foarte mult, pentru că mă ajută în continuare, iar ca medic, dar și ca om, șefului meu, domnul doctor Zemba. Și acum mai vorbim, mai discutăm despre cazuri. Și când am început să operez atât la Spitalul Județean, cât și aici, a venit la Focșani ca să se uite. S-a dus la toți colegii care l-au chemat. Ca și dascăl a avut grijă de noi toți. El ne-a încurajat să plecăm în teritoriu, pentru că e nevoie de oameni și aici. Deși e greu când te trezești singur, pe picioarele tale. Nu seamănă ce e acolo, în centrele universitare, cu ce e aici, pentru că acolo oamenii vin cu un tratament și un diagnostic. Aici, vin pur și simplu.
Rep.: Ați avut cazuri când ați simțit că clacați?
V.E.: Da, de multe ori. Cu de toate, dar m-a motivat „nu există nu pot, există nu vreau!”
