Undeva, departe de agitația orașelor, înconjurat doar de freamătul pădurilor Vrancei, un bătrânel slăbit trupește de anii grei ce-au trecut peste el, dar extrem de vigilent la tot ce se întâmplă în comunitatea lui și în țară, a reușit să realizeze o originală „cronică” rimată a timpurilor ce-au fost și sunt, prin poeziile pe care le-a creat. Până la 86 de ani câți a adunat, Pavel Aldea, din satul Motnău, comuna Dumitrești, a scris despre chinul vremilor lui Ceaușescu, dar și ale lui Băsescu, despre indolența parlamentarilor care își permit să doarmă în fotoliile lor luxoase în timp ce poporul moare de foame, despre copiii părăsiți de părinți, despre potopul apelor revărsate și despre zăpezile nemaivăzute, ba chiar și despre fanfaronada campaniilor electorale. „Aș vrea să adun toate astea într-o revistă, că precis că le citește lumea, doar e vorba despre noi toți. Și aș mai vrea să vină cineva de la muzeu aici, la mine, să ducă acolo scaunul meu de tăiat șindrilă. L-am făcut cu mâinile mele, nu mai există așa ceva pe aici, și e păcat să se piardă”, sunt dorințele poetului din Motnău care a cunoscut, după sărăcia și foamea cruntă din copilărie, ororile muncii în mină cu detașamentele armatei, pentru ca apoi să-și construiască o gospodărie și-o familie de toată lauda, în satul strămoșilor săi.
N-ai zice, întâlnindu-l pe ulițele înguste și noroite ale satului Motnău, că bătrânelul subțirel și modest, ce-și târăște, sprijinit în baston, piciorul stâng mai scurt decât dreptul cu centimetri buni, are o preocupare atât de… literară! Cum să bănuiești că degetele tremurânde ale octogenarului, îngroșate de munca brută, grea, a omului de la țară și chinuite de artrită, strâng din când în când pixul ca să aștearnă pe foile caietelor rămase de pe la nepoți, povestiri rimate din viața de zi cu zi! Poezii în care critică sau doar semnalează problemele satului, ale omului simplu, descrie greutățile altor vremuri, dar și ale contemporaneității, și amintesc și de speranțele națiunii la Revoluția din 1989.
Uneori cu mare haz, alteori cu tristețe covârșitoare, nea Pavel din Motnău reușește, în cuvinte uimitor de simple, dar cu dischis meșteșugite, să lase cu gura căscată pe oricine are curiozitatea să-l asculte. „N-am decât șapte clase. Și alea făcute cu greu, aici, în Motnău. N-aveau ai mei bani să mă țină-n școală. Mă duceam după vaci, desculț de dimineața până seara, pe orice vreme, cu o ceapă și o bucată de mămăligă-n traistă… Mâncam corcodușe cu mămăligă de foame, și prune uscate… Așa era atunci. Patru copii am fost la părinți, trei surori și cu mine. Două surori au murit. Am mai rămas noi, ăștialalți doi, mijlociii. Dar viață grea am dus, grea tare. Și cu toate astea, de mic copil am făcut versuri… Dar de abia după ce am venit din armată să zic că am început așa, să le și scriu”, spune nea Pavel.
Că-n armată, zice el, nu i-a ars de versuri… A făcut armată grea octogenarul, trei ani de muncă în detașamentele armatei, în subteran, în minele de la Petroșani. „Lucram numai în schimbul trei, noaptea, chinuiți de ger… Ziua ziceau că suntem liberi, adică de la ora 8.00 la 22.00, dar degeaba eram liberi, că nu ne puteam odihni deloc. Eram cazați 80 de oameni într-o baracă foarte mare. Ce să dormi acolo, în acea mulțime, în foiala aia… Nu se putea, și eram toți atât de obosiți… Am văzut atâtea grozăvii acolo, am văzut cum îi scotea din mină morți pe cei ce nu mai rezistau… Acolo m-am îmbolnăvit de inimă. Dar tot de acolo am pensia asta din care trăim acum, doar 550 de lei, după atâta suferință”, a povestit nea Pavel.
De la munca în CAP, la brambureala democrației
Anii de după armată i-au adus, însă, și bucurii. În urmă cu 59 de ani, a întâlnit-o pe Sofia, soția sa acum în vârstă de 76 de ani, și împreună cu ea și-a clădit gospodăria și au crescut două fete, care le-au dăruit șase nepoți, iar aceștia doi strănepoți. Însă greutățile și nedreptățile trăite în acele vremuri nu le-a uitat, ba chiar le-a așternut, pentru posteritate, în versuri. Și așa a luat naștere „Poezia țăranului din CAP”: „Frunzuliță matostat/ Să vă spun ce s-a-ntâmplat/ Cu țăranul de la sat./ L-au forțat, l-au maltratat/ În C.A.P. l-au băgat/ Și-a rămas un om sărac./ N-are boi și n-are car/ Nu mai e om gospodar/ N-are plug și n-are gravă/ A rămas numa c-o sapă/ Și aia e ruginită/ Are coada putrezită/ Om bogat în CeAPeu/ N-am văzut de când sunt eu!/ Treizeci de ani la rând/ A muncit pământu-n câmp/ Și duminica munceai/ C-așa vrea nea Neculai./ Noaptea mâncare-și făceau/ Noaptea rufele-și spălau/ Toată viața a muncit/ Și nimic n-agonisit/ Geaba-i dau pământu-acuma/ Ca să-l facă cu avere/ C-a muncit în CeAPeu/ Și nu mai are putere/ Părun-n cap i-a-ncărunțit/ Nu-i mai arde de muncit/ Copiii de i-a crescut/ Au plecat cu toți prin țară/ Sau pe-afară, pentr-o viață mai ușoară/ Căci la noi în România/ Își făcură cuib hoția”.
Despre suferințele provocate de comuniști, nea Pavel a scris de asemenea o poezie. Și anume, „Poezia lui Ceaușescu”: „Frunzuliță de susai/ Plecă Regele Mihai/ Și veni nea Neculai/ Cizmar prost și fără minte/ Îl puserăm președinte/ Biserici a dărâmat/ La Colectiv ne-a băgat/ Pusem un prost să conducă/ Și ne-a dus țara de râpă/ Am trăit cu toți ani grei/ Amărâți ca vai de ei/ În Epoca cea de Aur/ Când mâncam, oase de taur/ Oase goale, fără carne/ Cât de greu le găseam, Doamne!/ Că stăteam la coadă-o zi/ Nu știam ce vom găsi/ Uite-așa trecură ani/ Nu mai scăpam de dușmani/ Èšăranii munceau pe câmp/ Și-acasă mâncau porumb/ Nu puteai să zici ceva/ Noaptea veneau și te lua/ La-nchisoare te ducea/ Nimeni nu știa de tine/ Dacă mai trăiești pe lume/ Dar vru bunul Dumnezeu/ Și ne scăpară de rău/ În decembrie 89/ În Sfântă zi de Crăciun/ Ne-am unit cu toții frate/ Și-am scăpat de-acest păgân/ Am strigat cu toți odată/ Èšara-ntreagă cu tot neamul/ Jos savanta! Jos tiranul! (…)”.
„Poezia Revoluției” este încă una în care octogenarul din Motnău a prins spiritul vremurilor, urmată, firește, de alte poezii dedicate președinților ce au venit. Iată, de exemplu, ce poezie i-a dedicat nea Pavel fostului președinte Băsescu: „Frunzuliță bob năut/ Iacă, Doamne, ce-am făcut!/ C-am votat cu PDL-ul/ PDL-ul noi l-am vrut/ Acu n-avem ce mai face/ Stăm cu toții la… bătut./ Pentru o sticlă de ulei/ Și câteva portocale/ Îl votarăm pe Băsescu/ Și-l făcurăm un om mare/ Un om chel și însemnat/ Ne-a pus dracu, l-am votat/ Și-l făcurăm împărat./ Ne-a promis „Să trăiți bine!”/ Eu îl crezui, vai de mine/ Sunt bătrân, m-am înșelat/ Fusei prost și l-am votat/ Dar mă-ntreb și eu în sine/ Toți fuseră proști ca mine?/ Ia din pensii, din salarii/ Și din banii orișicui/ Ca să trăiască el bine/ Și cu toată șleatca lui:/ Emil Boc și cu Berceanu/ Și Videanu și-a lor șleatcă de hoți/ Și-au bătut joc de noi toți/ Ne rugăm la Dumnezeu/ Ca să-i ia dracu pe toți!/ L-ai votat ca un nerod/ Dă-l pe dracu jos din pod!/ Nimeni n-a văzut că-i chel/ Că-i urât ca vai de el/ Iac-așa ne-a trebuit./ Ce-am căutat am găsit!”.
Poezii pentru votarea din 2014 și pentru parlamentari
În căsuța lui modestă, vopsită cu dichis în alb și albastru, între o suferință pricinuită de durerile trupești și bucuria încă unui răsărit de soare, poetul din Motnău, pensionar cu state vechi, scrie fără oprire. Orice eveniment care-i atrage atenția este transpus de acest om în versuri și zice că durează cam două-trei zile până să dea gata o poezie. „Scriu un pic, iar mă gândesc, mai scriu un pic și tot așa”, zice bătrânelul. La bătrânețe privitul la televizor este, precum se știe, una dintre activitățile principale ale vieții de zi cu zi, iar despicarea firului… politic în patru e, de asemenea, un apanaj al senectuții. Nea Pavel, însă, nu s-a rezumat doar la privit! Sufocat de nedreptățile, scandalurile și luptele celor de la nivel înalt și trăind pe viu existența chinuită și plină de lipsuri a omului de la țară (și nu numai), a luat atitudine, așa cum a putut și cum s-a priceput. Adică, arătând toate cele… în alte poezii. De exemplu, „Poezia parlamentarilor din România”: „Frunzuliță de cicoare/ Se apropie o zi mare/ Ziua țării, de votare/ Și de câștigi, frățioare/ O s-ajungi și tu om mare!/ Toți cei de la cârma țării/ Umblă prin țară ca chiorii/ Umblă țara-n lung și-n lat/ Că au pâine de mâncat/ Și promit verzi și uscate/ Să-i votăm dacă se poate/ Căci țăranii-s foarte buni/ Votul lor face minuni!/ C-un vot bun de la țăran/ Vei deveni parlamentar/ Un parlamentar de ești/ Toată țara învârtești/ Și te plimbi cu avionu/ Din București pân la ONU/ Buzunarele sunt pline/ Cu dolari, cum se cuvine./ Patru ani de stai, măi vere/ Îți faci vilă-ți faci avere!/ Ei se plimbă, se distrează/ Lumea rabdă și oftează/ Toată lumea-i necăjită/ N-are bani să ia o pită/ N-avem bani să luăm o pâine/ S-o ducem de azi pe mâine/ N-avem unde să muncim/ Am ajuns ca să cerșim/ Bugetu-l împarte hoții/ Iară noi răbdăm cu toții/ Căci bugetul e buget/ E votat de Parlament/ Îl votează și îl mulge/ Să vadă dacă le-ajunge/ Parlamentul cel vestit/ E o sală de dormit/ Sute de oameni s-adună/ Și-apoi doarme împreună/ Nu știu ce ne-om face, zău/ Că se înmulțesc mereu/ Să ajungă pân la anu/ Parlamentaru și țăranu/ C-avem de-a parlamentari/ De-am pus jos pe-americani/ Căci fiecare țăran/ Avem un parlamentar/ Avem mulți și-i plătim bine/ Nu ne facem de rușine!/ Stă-n fotolii, nu pe luncă/ Noi muncim și ei mănâncă/ Îi avem grași și frumoși/ Parcă sunt niște cucoși/ Un Vlad Èšepeș să votăm/ Să-i tragă-n țeapă pe toți/ Să scăpăm țara de hoți/ Să rămână-n viitor/ Doar o turmă și-un păstor!”. 
Atitudine civică în… versuri populare!
Nea Pavel mărturisește că nu știe de unde-i vine talentul și nici de unde-i coboară inspirația de ajunge să-și înșire opiniile în versuri. N-a avut în familie pe nimeni care să facă așa ceva sau să se dedice unei alte ramuri ale artelor sau scrisului. „Am un nepot la București care desenează, știu că a venit careva de prin America și i-a dat comandă de-o pictură, dar în rest, nu e nimeni să mai facă așa ceva. Eu scriu și scriu, le-am arătat poeziile mele și la doctorii de la Spitalul din Dumbrăveni, unde am fost internat, și nu m-au lăsat până nu le-au înregistrat pe toate. Scriu despre orișice, nu doar despre politicieni, ci și despre viața noastră de zi cu zi. Toate mi-s dragi, că toate-s făcute de mine…”, zice nea Pavel, cu anume regret în glas.
Regretul că nu-s adunate toate creațiile lui într-o revistă. Că la o carte nici nu îndrăznește să spere… Oricum, în acea revistă vrea să apară musai și „Poezia vremilor noastre”, ca să ia aminte toți cei ce se regăsesc în ea și, atât cât se poate, să devină mai buni: „Moare lumea zi de zi/ Nu știu de unde-om mai fi/ Ne-nșelăm unii pe alții/ Nu ne mai avem ca frații…/ Ne făcurăm răi cu toții/ Și ne-așteptăm ceasul morții/ Strângem bani, ne-mbogățim/ Cât credeți că mai trăim?/ Nu-ntrebăm un necăjit/ De-i e foame sau i-e frig/ Nu dăm la săraci o pâine/ Să aibă de azi pe mâine./ Patru scânduri luăm cu noi/ Iar averea ne rămâne./ Deschide ochii măi frate/ Căci nu-i mult până departe!/ Noi murim și rămân toate!/ Rămâne casa sau vila/ Punga cu bani sau mașina/ Câte-am strâns, toate rămâne/ Cu noi luăm doar fapte bune/ Haideți să-l rugăm cu toții/ Pe Dumnezeul cel sfânt/ Să ne deie sănătate/ Să trăim pe-acest pământ”.
Și ca să fie și mai clar mesajul perenității noastre pe acest pământ, poetul din Motnău a mai scris, cu mare talent și inspirație, „Poezia omului muritor”. Citiți și meditați dacă are sau nu dreptate acest om simplu, în rândurile sale așternute cu scris tremurat, pe o coală de hârtie: „Frunzuliță de măr dulce/ Din pământ s-a născut omul/ Și tot în pământ se duce./ Doar atâta ia cu el,/ Un coșciug și-o cruce./ Coșciugul îi este casă/ Acolo-n mormânt/ Crucea e o amintire/ C-a fost pe pământ/ Cei rămași îl pomenește/ Îi pun câte-o lumânare/ Și poartă durerea-n suflet/ Cu amar și jale./ Doamne, tare-i scurtă viața/ Pe acest pământ/ Și ne întrebăm cu toții/ De ce ne-am născut./ Muncește omu o viață-ntreagă/ Din zori până-n noapte/ Face casă și avere/ Și vine moartea-ntr-o noapte/ Și îl ia și rămân toate./ Trece Paștele și vara/ Trece și Crăciunul/ Și așa ne ducem, taică, unu câte unu/ Că așa-i blestemat omul/ Moare și se duce/ Și rămâne-n urma lui o casă… și-o cruce”.
Scaunul de tăiat șindrilă și alte bogății neaoșe
Imediat ce intri în ograda lui nea Pavel din Motnău trăiești un sentiment de bine, de liniște, de liniștea aceea deplină, profundă, inspirată îndeobște orășeanului de casele neaoșe ce par pur și simplu prelungiri ale sufletelor moșilor și strămoșilor… Casa poetului popular din cătunul îndepărtat al Dumitreștiului este una dintre acestea. Dar mai mult decât atât, ea pare să râdă vesel la trecătorii de pe uliță! Culorile sale, ce se văd de departe, alb și bleu, cărăruia ce suie către locuință, câte un fotoliu, o băncuță sau câte un scaun așezat în locuri strategice, cu deschidere spre vale, dar și cuptorul din lut în care s-au copt sute și sute de cozonaci de-a lungul vremilor, te îndeamnă la visare! O visare prevestitoare a talentului ascuns acum, la bătrânețe, în cămăruța lipită de casa mare, o bucătărioară cu tavanul povârnit, cu pereții tapetați de păretare, icoane, un calendar bisericesc și cu câteva cu oale agățate ordonat, lângă soba pe care odihnește ceaunul.
Într-un colț al patului, nea Pavel și soția lui își păstrează, într-o pungă, medicamentele vitale, cumpărate cu sacrificii. Iar pe masa acoperită temeinic cu o față de masă peste care sunt întinse foi de ziar, stau în așteptarea filelor pe care nea Pavel scrie poezii, o cană, un pahar și vreo două farfurii. „Aici stăm, ce să facem cu atâta casă? De când ne-au plecat copiii, ce ne trebuie mai mult? Vara mai e cum mai e, dar iarna e greu pe aici. Mai bine stai cuminte lângă casă”, zice nea Pavel. Când le este dor de vremurile ce-au fost, cei doi soți scot din cine știe ce sertare fotografiile din care zâmbesc oameni dragi sufletului lor. Oameni care fie au fost și nu mai sunt, fie au plecat spre rostul lor, împlinindu-și destinul…
Și totuși, în afară de bogăția sufletească, nea Pavel a mai adunat în curtea lui încă o bogăție. O bogăție inutilă pentru cei mai mulți, dar fără îndoială, obiecte – martori de necontestat ai modului de viață strămoșesc. Aproape că ai impresia că nea Pavel întinerește dintr-o dată când ne invită să vedem minunile din ograda lui. Le-a așezat undeva, într-un colț de magazie, dar în doi timpi și trei mișcări le-a scos la iveală, curățându-le de păienjenișul gros, aproape tandru, cu palma. „Acesta este scaunul meu de tăiat șindrilă. Eu l-am făcut, făceam sute, mii de bucăți și înveleam case. Este dintr-un lemn întreg, la care am pus acest braț care duce la talpa de jos pe care apeși ca să poți strânge șindrila. Așa scaun nu știu să mai fie pe aici, are valoare, de aceea i-aș chema pe cei de la muzeu de la Focșani să-l ia, să-l ducă acolo, să-l vadă oamenii”, spune nea Pavel, făcând cu ușurință o demonstrație uimitoare de tăiat șindrila.
Aproape cu duioșie ne-a arătat bancul său de lucrat tâmplărie, banc construit tot de el, cu blat gros și greu pe care încă mai este atașată interesanta menghină din lemn, meșterită de asemenea de mâinile sale. Pe lângă bancul străvechi, tot felul de scule și unelte, toate prăfuite și împăienjenite, dar toate purtând amprenta priceperii celui care atâția amar de ani le-a folosit… Ba chiar și o tocilă la care nea Pavel a ascuțit, în ultima jumătate de secol, nu mai știe câte topoare și cuțite… Toate par inutile azi, în fața omului lipsit de puterea tinereții. Pe lângă ele se mai strecoară doar cei doi prieteni patrupezi lătrători ai bărbatului și ai soției sale. Iar pe ele se mai zburătăcesc, zgomotoase, orătaniile ogrăzii… Dar Doamne, câtă viață, și câte amintiri poartă cu ele…
„Frunzuliță flori de tei, ce fusei și ce-ajunsei…”
Se însera și tot nu simțeam că aflasem în întregime povestea uimitorului poet popular din Motnău. Obosise, iar tanti Sofia, soția lui, se grăbea să pună-n ordine ograda pentru noapte: găinile închise, hambarul încuiat, câinii strigați și numărați… „Unde-i ăl mare? O fi ieșit la drum…”, a spus femeia ca pentru sine… „Doi câini și două pisici avem. Sunt și ele ale noastre…”, se justifică, zâmbind.
Nea Pavel a intrat, cu mers greoi, în casă. Soția lui ne-a condus pe cărăruia îngustă, către poartă. Și-am pornit pe drumul de întoarcere în tăcere, cu inimile bătând în cadența rimelor poeziei despre sine a octogenarului: „Frunzuliță flori de tei/ Ce fusei și ce-ajunsei?/ S-au dus anii tinereții/ Veni anii bătrâneții/ Cu durere și tristețe/ Mi-am pierdut vederile/ Mi s-au dus puterile…/ Merg prin curte-n două bețe/ Și-mi plâng anii tinereții/ Sunt bolnav și necăjit/ Și de lume părăsit/ Nimeni nu mă vede bine/ M-au părăsit ca pe-un câine/ Nu știu de ce m-au urât/ Niciun rău nu le-am făcut/ Dar nu se gândește bine/ Poate mâine sau poimâine/ Ajunge și ei ca mine./ Asta-i viața, n-ai ce-i face/ Tinerețea nu se-ntoarce/ Merg așa, trudesc pământul/ Și murim când o vrea Sfântu/ Oi muri și plec din lume/ Dar poezia va rămâne/ O citi-o cineva/ Și-și va aminti de mine”.
