Stabilit definitiv de Åžtefan cel Mare în anul 1482, hotarul dintre Moldova și Valahia nu a constituit o problemă majoră până la pacea de la Adrianopol din anul 1829. Trecerea produselor dintr-un Principat în altul nu reprezenta o chestiune dificilă, mărfurile fiind considerate monopol turcesc și deci poprite cu totul a ieși din țară. Rămâneau puține produsele care mai puteau fi taxate la vama dintre cele două provincii românești. Dar după anul 1829, când Marile Puteri au hotărât desființarea monopolului turcesc și asigurarea unor condiții prielnice comerțului liber, în Å¢ările Românești, pe lângă organizarea aspectelor vamale, s-a întărit și paza hotarului cu grăniceri ajutați de locuitorii din așa numitele sate „coordonașe”, adică din apropiere de graniță.
Organizarea și controlul pazei au fost încredințate unui ofițer care avea în subordinea sa mai multe pichete. Acestea erau așezate astfel încât să se poată vedea unul cu altul. În afară de paza propriu zisă a graniței, locuitorii din satele cordonașe erau obligați și la alte contribuții cum ar fi construirea pichetelor, aducerea lemnelor pentru încălzit, cumpărarea și întreținerea cailor necesari pentru patrularea între pichete. După desființarea vămilor în Principate în 1848, grănicerii și amploiații vamali au rămas pentru controlarea articolelor prohibite și pentru verificarea pașapoartelor. Acest nou regim vamal stabilit a continuat cu neînsemnate modificări și după îndoita alegere a lui Cuza. O dată cu înfăptuirea deplinei uniri a Principatelor Române, proclamată la 24 ianuarie 1862, alegerea unei singure Adunări și a unui singur Guvern , Å¢ara a continuat să rămână despărțită prin granița, pe care firmanul sultanului din 2 decembrie 1861 o menținuse, în speranța unei reveniri la situația de dinaintea Unirii.
În acest moment, Cuza a decis că problema hotarului despărțitor trebuia lichidată, nu printr-un act oficial al Marilor Puteri, ci printr-o acțiune internă fermă, dar discretă. La 29 ianuarie 1862, Ministerul de Finanțe a cerut ministrului de război să răspundă la ce dată încetează funcționarea grănicerilor din comunele de pe linia despărțitoare dintre Moldova și Å¢ara Românească. În răspunsul oferit de minister se arată că granița exista încă și că „principala îndatorire a acestui cordon este aceea de a se îngădui trecerea sării dintr-o parte în alta. Ori această obligație, căzând, după preluarea administrării salinelor de către guvern, granița a rămas de prisos a mai exista între ambele Principate Unite deja”. La 8 martie 1862, Ministerul de Interne a dat ordin prefecților din județele limitrofe graniței ca „orice călătorie în Principatele Unite a locuitorilor pământeni să se urmeze numai cu bilete de drum, iar nu cu pașaporturi ca mai inainte”.
Se hotăra astfel, nu desființarea integrală a graniței, ci o simplificare a formalităților pentru locuitorii din cele două principate. La 28 martie 1862, Ministerul de Război comunica punctelor de trecere ca „să înceteze vizarea pașapoartelor sau a biletelor de drum, aceste formalități fiind ridicate pentru totdeauna de Guvern” . Deși măsura a fost aplicată cu toată discreția, pentru a nu irita puterile interesate și în special Turcia, pichetele nu s-au desființat și cordonul de militari a continuat să rămână cu efectivele lui vechi.Toată țara, inclusiv ministerele de care depindeau menținerea sau desființarea graniței, se întrebau”care sunt motivele care obligau statul să mai facă cheltuieli pentru paza unei frontiere care nu mai exista”.
Un alt pas semnificativ urmează la data de 5 mai 1862, când inspectorul cordonului munților care avea în subordine și pichetele de grăniceri de pe granița dintre cele două principate, a cerut Ministerului de Război să-i precizeze dacă „grănicerii din Focșani și Vădeni pot să-și facă noi construcții în locul celor vechi, mai ales acum când se crede că or să se desființeze acești grăniceri de pe linia de strejuire”. În zilele următoare au fost întocmite numeroase hârtii de corespondență de la un minister la altul, dar nici o autoritate nu s-a pronunțat clar dacă frontiera mai exista sau nu. Un singur lucru reiese clar din conținutul documentelor purtate între instituții: posturile de grăniceri și amploiații fiscului de la vamă au rămas pe loc, întrucât aveau rolul de a constata și a percepe de la antreprenorii tutunului turcesc și ai cărților de joc importate în țară, taxele legale.
S-a solicitat de îndată desființarea acestor antreprize și rezilierea contractelor, fără nici o altă despăgubire, autoritățile ajungând la concluzia că aceste înțelegeri erau singurele care mai obligau ministerele la păstrarea unei frontiere de fapt desființate. Având în față oficial toate aceste aspecte subliniate de Ministerul de Finanțe și cel de Interne, Ministerul de Război a primit dezlegare pentru a acționa în vederea ridicării graniței dintre cele două Principate. Astfel, acesta a înaintat la 14 mai 1862 Consiliului de Miniștri un referat în care arăta efectivul de oameni pe granița de dincolo și dincoace de Milcov și a propus desființarea acestui cordon deoarece „pentru importul tutunului turcesc și al cărților de joc nu exista în sarcina guvernului nici o pază”.
La 16 mai 1862, Consiliul de Miniștri a luat în discuție referatul prezentat și considerând că „ambele țări prin a lor unire n-ar mai avea trebuință de asemenea cordon, a cărui existență nu aduce alt decât cheltuieli statului, a decis ca străjuitorii de dincoace și dincolo de Milcov să se desființeze”. În ziua de 22 mai 1862, domnitorul Cuza a iscălit raportul de desființare a granițelor de dincolo și de dincoace de Milcov, prezentat de colonelul I. Ghica, ministrul de război. La 23 mai, același minister a transmis comandantului punctului de trecere de la Focșani că „granița s-a desființat, iar oamenii pot merge la casele lor”. La 14 iunie, locotenentul Millu , unul din comandanții din această zonă, a adus la cunoștință Ministerului de Război desființarea frontierei Focșanii Moldovei.
Au urmat apoi operațiunile de inventariere a lucrurilor care aparțineau unităților militare și de predare a clădirilor care serviseră la adăpostirea pichetelor, consiliilor sătești mai apropiate de aceste puncte. Reacții externe nu au fost înregistrate, iar pe plan intern mulțumirea a fost deplină. Această măsură precum și numeroasele reforme inițiate de Cuza, urmate de venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei, au făcut ca actul deplinei uniri să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.
Jumătate de secol mai târziu, la 1 decembrie 1918, o mare Adunare Națională Românească la Alba-Iulia, compusă din 1228 de delegați aleși din toate localitățile Transilvaniei și o sută de mii de alți români veniți să-și exprime adeziunea la unire, au votat unirea Transilvaniei , Maramureșului, Crișanei și Banatului cu România. Astfel, Mica Unire de la Focșani se desăvârșea cu Marea Unire de la Alba Iulia și lua, astfel, naștere România Mare.
Florin Marian Dîrdală
Arhivele Naționale Vrancea
