Gabriel Negoiță este medic chirurg și ortoped pediatru la Spitalul Județean de Urgență Focșani. Născut în Galați, ar fi trebuit să lucreze la spitalul din Piatra Neamț, dar fiorii dragostei l-au adus la Focșani. Cel mai mare hobby al său este cititul. Anul acesta, el va coordona un program privind tratarea displaziei de șold la nou-născuți, fără a mai fi nevoie de intervenții chirurgicale.
Reporter: Unde v-ați născut și unde ați copilărit?
Medicul Gabriel Negoiță: Asta a fost de mult (râde). M-am născut și am copilărit în Galați. Școala și liceul le-am făcut tot în Galați, până în 1974.
Rep.: De ce ați dat la Facultatea de Medicină? Ați avut pe cineva în familie?
G.N.: Da, mama mea era asistentă medicală la Spitalul din Galați. Nu m-a influențat în sensul că-mi spunea zi de zi să învăț ca să mă fac doctor. Din contră, tot îmi spunea să îmi aleg o meserie mai ușoară, pentru că se învață mult ca medic. Îmi spunea asta pentru că îi vedea pe medicii din spital, iar eu mă duceam pe la ea. În primii ani de liceu, nici nu mă gândeam la așa ceva, eu îmi doream să fiu profesor, pentru că eram la profil uman. Am decis să mă fac medic atunci când mi-am dat seama, la jumătatea anului doi de liceu, că eu nu pot să mă fac profesor.
Rep.: De ce?
G.N.: Simțeam că nu e de mine, mă uitam la ceilalți profesori, îi examinam, vedeam ce se întâmplă cu ei și mi-am dat seama că nu pot să fac asta. A fi profesor este un lucru deosebit, poate mai important decât meseria de medic. Pentru că noi, medicii, ne adresăm strict unor părticele din viața pacienților, pe care le rezolvăm în câteva zile, o lună, iar cu asta s-a cam încheiat. Pe când ei, profesorii, lucrează ani de zile, ei modelează oamenii, ceea ce e foarte greu. Așa că am zis că nu mă pot face profesor și, atunci, a fost și o ambiție. Am vrut să-mi demonstrez că pot. Așa că am fost ambițios și m-am gândit că dacă tot învăț, s-ar putea să reușesc.
Rep.: Unde ați făcut facultatea și ce amintiri aveți din timpul studenției?
G.N.: Am făcut facultatea la Iași, timp de 6 ani, iar în memorie mi-au rămas profesorii, care te marchează. Ne-au atras către această meserie, ne-au încurajat. De exemplu, pe specializarea mea l-am avut pe Gabriel Ionescu, care m-a marcat. El era specializat pe chirurgie și ortopedie pediatrică. Era un adevărat profesionist, cu pasiune pentru studenți și așa m-am apropiat destul de mult de această specializare, făceam și practică cu el. Cu cât mă apropiam mai mult de dumnealui, îmi explica mai multe și mă încuraja.
Rep.: Ce a urmat după terminarea facultății?
G.N.: Nu a fost o perioadă tocmai bună. A urmat stagiatura, care a durat 3 ani, la Spitalul din Galați, și dădeam examene din 6 în 6 luni pe diverse specialități. Apoi, după cei trei ani a urmat o repartiție la țară. Prima dată am fost repartizat la dispensarul din comuna Ivești, județul Galați. Acolo am stat doi ani, după care m-am mutat la Nămoloasa, unde am stat 3 ani.
Rep.: Ce ați învățat în perioada cât ați fost medic în mediul rural?
G.N.: Acolo, în mediul rural, datorită faptului că oamenii aveau un acces limitat la un medic, eu, ca medic de dispensar, eram cel mai aproape de ei. Te simțeai ca ministrul Sănătății. Acolo se luau decizii foarte importante și pe linie epidemiologică și pe toate specializările, care cuprindeau prevenția epidemiologică și chiar evidența bolnavilor cronici, copii. Îmi amintesc mai multe cazuri din acea perioadă. Unul a fost un pacient, chiar vecin de dispensar, cu care mă împăcam foarte bine. Mi-a spus că îl doare foarte tare burta. L-am consultat cu atenție și i-am zis că are apendicită, așa că l-am trimis la medicul specialist. El s-a dus, dar a doua zi îl văd acasă. L-am întrebat dacă s-a operat, iar el mi-a zis că medicul de acolo i-a zis că nu are nimic. Așa că eu l-am întrebat dacă îl mai doare burta, el a răspuns că da, așa că l-am trimis la spital și i-am zis că are peritonită. Și așa a fost. Am mai avut un caz. De exemplu, am examinat un fiu al unor bătrâni din sat, care era răcit. M-a chemat noaptea, avea febră și omul avea meningită. Eu aveam la dispoziție o salvare cu doi șoferi, așa că l-am pus pe salvare și l-am trimis urgent la Secția de Boli Contagioase, unde s-a confirmat diagnosticul. După ani de zile, omul a venit și mi-a mulțumit că i-am salvat viața.
Rep.: În ce an ați dat la Rezidențiat și de ce ați ales Chirurgie și Ortopedie Pediatrică?
G.N.: Am reușit să dau la Rezidențiat abia după anul 1990, pentru că o lungă perioadă nu s-au dat aceste examene de Rezidențiat. Am dat în anul 1990, toamna, deci la 8 ani după terminarea facultății. Un student ar fi uitat mai tot ce a învățat după 8 ani, dar secretul meu a fost, de fapt un sfat de la un medic de la Iași, a fost să învăț zi de zi. Așa că eu, zi de zi, oriunde mă aflam, aveam o carte cu mine și nu mă lăsam până nu învățam o oră. Ca să nu pierd contactul cu cartea, să ai exercițiul minții. La un moment dau, au apărut patru programe de Rezidențiat, dar examenele nu s-au mai ținut, iar eu am învățat pentru toate. Am ales Chirurgie și Ortopedie Pediatrică pentru că mi-am dorit mereu această specializare. A răsărit în facultate pasiunea și mi-am dat seama că pot face acest lucru.
Rep.: Unde ați făcut Rezidențiatul?
G.N.: L-am făcut în București, la Spitalul „Grigore Alexandrescu”. Am făcut cu profesorul Zamfir, foarte inimos, dar mai puțin cunoscut. Nu celebritatea face oamenii. Eram un număr mare de rezidenți, dar se uita la noi în fiecare dimineață, avea un registru mare de operații și fiecare rezident era pus la operații.
Rep.: Când a avut loc prima dumneavoastră intervenție chirurgicală?
G.N.: A fost mai devreme, din stagiatură, când am făcut stagiul de Chirurgie. Am fost la chirurgie pediatrică. Prima operație a fost o hernie inghinală, la copii. Nu te lăsa nimeni să lucrezi dacă nu erai stăpân pe tine. Deși nu aveam dreptul să fac, respetivul medic mi-a dat voie, m-a încurajat și am operat cu el. Și am făcut.
Rep.: Ați avut emoții? Ce reprezintă pentru un chirurg prima intervenție?
G.N.: Normal că am avut emoții, doar sunt om. Prima intervenție înseamnă măsurarea forțelor și vezi dacă nu cumva ai pierdut timpul până atunci și vezi ce știi. Eu am făcut cu lejeritate toată intervenția și am făcut zeci de intervenții numai în stagiatură. În Rezidențiat operam foarte mult, timp de 3 ani. Am operat nou născuți de 1,5-2 kilograme!
Rep.: Cum a fost să operați copilași atât de mici? Sunt cele mai grele intervenții?
G.N.: E foarte delicat, gesturile sunt aproape microchirurgicale, nu e ca la adulți. Dar reușeam, făceam lucruri frumoase. Ca tehnică operatorie, bebelușii nu sunt cel mai greu de operat, problema este îngrijirea postoperatorie. Aici intervenea abilitatea reanimatorului să-l susțină. În îngrijirea unui nou născut operat e nevoie de asistență medicală 24 de ore din 24. Și trebuie să se priceapă la așa ceva. Bebelușul nu vorbește, iar tu, ca medic, trebuie să-l observi. Aparatura de multe ori nu este sau nu ajută. Cu observația se face medicina. Ochiul nostru trebuie să observe diferențe de culoare, suntete, mirosuri. Noi cu observația lucrăm. Astea sunt armele doctorului. Aparatura poate fi sau nu.
Rep.: Cum ați ajuns la Spitalul Județean din Focșani?
G.N.: După ce am terminat Rezidențiatul, am luat prin concurs Spitalul Județean din Piatra Neamț. Pentru că și soția este medic, am renunțat eu la postul din Piatra Neamț, deși mi-a plăcut acolo. Dar pentru că părinții mei erau de la Galați, ai soției la 60 de kilometri de Focșani, iar bătrânii au nevoie de ajutor, am decis să vin în Focșani. Asta în 1994, deși nu cunoșteam pe nimeni.
Rep.: Practic, de 21 de ani sunteți la Spitalul Județean. Cum ați fost primit aici?
G.N.: Aici mai era doctorul Costică Bâra, care m-a primit foarte frumos. Am operat împreună, am rezolvat foarte multe cazuri împreună. Nu a existat vreodată vreo undă de râcă sau de invidie. Am colaborat, pentru că medicina de spital nu se face de unul singur. Nu e policlinică. Aici totul se bazează pe colaborare și munca în echipă. Altfel nu reușești.
Rep.: Cum pregătiți copiii înainte de operații?
G.N.: Ei nu au nevoie de o pregătire specială din partea medicului. Ei au încredere foarte multă în părinții lor. Aici e problema, noi trebuie să pregătim părinții, iar cu copiii glumim. Ei nu percep operația ca pe o tragedie. Părinții trebuie modelați, pentru că au niște percepții educaționale greșite. Ei prezintă medicul ca fiind un om rău, iar când copilul are nevoie de medic, nu știu ce să mai zică să remedieze greșeala. Noi trebuie să comunicăm cu pacientul, altfel nu facem nimic. El trebuie să mă înțeleagă pe mine, iar eu pe el. Accept să mi se pună tot felul de întrebări, dar nu accept soluții. Eu nu lucrez cu adulții, ci numai cu copiii, dar comunic cu adulții.
Rep.: Ați fost o perioadă manager. Cum vi s-a părut acea perioadă?
G.N.: Da, așa e. O perioadă scurtă, mai puțin de 1 an. Mi-a plăcut să fiu și manager. Acolo trebuie să demonstrezi că poți să faci în așa fel încât lucrurile să decurgă bine. Eu mai și operam, mai puțin, pentru că nu aveam timp. Mi-am dedicat mai mult timp administrației. Administrația sanitară este un lucru foarte greu. Sunt niște cerințe mai speciale, un buget de administrat, în care trebuie să te încadrezi și ce rezultate obții. Spitalul trebuie să fie pe plus. Veniturile să fie mai mari decât cheltuielile. În același timp, aprovizionarea cu medicamente și materiale sanitare trebuie să fie făcută. Mi-a plăcut să fiu manager, dar mai mult îmi place să fiu medic. Oamenii nu sunt toți de bună credință.
Rep.: Ce ne puteți spune despre viața personală?
G.N.: Soția mea este tot medic, de medicina muncii. Ne-am cunoscut imediat după terminarea facultății, în stagiatură. Ea este tot la Galați. Ne-am căsătorit după 2 ani. Am doi băieți, unul este student în anul III la Medicină, iar celălalt este elev la Cuza. Vrea să se facă tot medic. Nu știu care a fost motorul lor, dar cred că ceea ce au văzut în familie asta au vrut să facă. Este foarte complicat pentru un tânăr din ziua de astăzi să-și aleagă o meserie. Eu îi susțin să ajungă medici. Și aș vrea să lucreze în țară, pentru că în afară tot străin ești, orice ai face.
Rep.: Ce hobby-uri aveți? Dacă vă mai permite timpul…
G.N.: Citesc. Orice citesc. Tot ce prind eu citesc. Că e istorie, literatură, că sunt articole de presă. Mă uit la teatru pe internet, mă duc la teatru. Îmi place foarte mult viața culturală. Eu de sărbători nu chefuiesc, citesc, mă duc la teatru, mă mai duc la București.
Rep.: Dacă nu vă faceați medic, ce carieră doreați să urmați?
G.N.: Clar, nu. Dacă nu aș fi luat la Medicină din prima, că atunci se lua foarte greu, dădeam de câte ori era nevoie, ca să mă fac medic. Dacă aș lua-o de la zero, tot medic m-aș face.
Rep.: Dacă ar fi să mulțumiți cuiva pentru ceea ce sunteți astăzi, cui i-ați mulțumi?
G.N.: Părinților care m-au ajutat, iar acum familiei.
Rep.: Ce planuri de viitor aveți? Am auzit că veți fi coordonatorul unui program ce urmează a fi implementat.
G.N.: Deocamdată sunt coordonator doar prin telefon, programul urmează să fie implementat. Acest program are ca scop reducerea cazurilor de copii cu displazie de șold. Practic, eu colectez toate datele, care vor fi transmise și se va face tratament pentru a nu se ajunge la operație. Este un program de screening al displaziei de șold. De la naștere, copilul va fi ecografiat la șold. Deci, toți copiii din Vrancea care se vor naște vor fi ecografiați. În cazurile în care copilul va fi diagnosticat cu displazie, vor fi îndrumați către mine și doctorul Bâra, iar cele complicate vor merge la București. Tratamentul este mult mai ușor, iar cel mic se vindecă până la vârsta de 3 luni, fără operație. Noi îi vom putea trata pe toți până la vârsta de 3 luni. Totul va fi gratuit. Problema ține de dotare. Noi va trebui să fim dotați cu niște ecografe speciale. Trebuie să fie o colaborare cu ministerul Sănătății, DSP și conducerea spitalului. Toate maternitățile din țară vor trebui să fie dotate cu aceste ecografe. Displazia de șold este o entitate care nedepistată la timp, pune sistemul sanitar la costuri incalculabile, de aceea va fi implementat acest program de screening al displaziei de șold.
