De când a intrat Mihăiță în casa lor, în viața lor, în inima și în sufletul lor, totul s-a schimbat! „E ca și cum cineva a făcut o magie! De abia acum ne dăm seama cât de pustii erau zilele noastre, cu toate că nu putem spune că înainte eram doi oameni neîmpliniți, nefericiți. Am avut mereu tot ce ne-am dorit din punct de vedere material, însă la un moment dat parcă ceva lipsea. Mulți dintre prietenii noștri au copii și, dacă la început, văzând că nu mai au niciun minut liber și că tot timpul trebuie să aibă grijă de ei, am zis că mai bine fără, cu timpul am început să simțim, sincer, cât de singuri suntem. Mi-a rămas în minte ceva ce am auzit cu câțiva ani în urmă, când am plecat cu două familii prietene care aveau fiecare câte doi copii, într-o mini-vacanță de Crăciun în Bulgaria. Și cred că acela a fost momentul în care am decis să înfiem. În seara de Ajun, după o zi plină de agitație, săniuș, schi, bulgăreală, prietenele mele s-au dus să-și culce copiii. După ce au adormit, am mers cu ele să vedem dacă e totul ok. Privindu-i cât de liniștiți dorm și ce frumoși sunt, Irina, una dintre ele, mi-a zis: «Uite, vezi, copiii sunt mâinile cu ajutorul cărora atingem cerurile, oricâtă bătaie de cap ne-ar da peste zi». În clipa aceea am simțit că trebuie să trăim și noi minunea asta, că trebuie să facem ceva până nu e prea târziu”, a povestit, cu emoție, Ana.
N-a fost deloc simplu, dar au luat-o pas cu pas. Importantă a fost decizia, iar din acel moment știau că nimic nu-i va face să dea înapoi cu toate că, la un moment dat, au fost tentați să renunțe. Ana își amintește că mulți dintre cunoscuți îi priveau cu scepticism – „nu știi ce crești, te trezești că-ți dă în cap când e mare, că gena e genă”. Unii le-au recomandat ca mai bine să-și ia un câine, o pisică, un hamster, un papagal ceva, dacă tot au dragoste pe care n-au cui s-o dea… Ana și soțul ei au știut însă sigur ce vor, ce simt… Au știut că undeva, pe cer, există o steluță care strălucește doar pentru ei, care le e predestinată, care îi așteaptă, care are nevoie de ei și care le va încălzi cu lumina sa, întreaga existență…
Așa că au depus toate actele, au obținut atestatul ca familie adoptatoare… timpul a trecut, atestatul a expirat și… „Și când am văzut că din nou trebuie să trecem prin aceleași formalități ca să obținem iarăși atestat, am vrut să renunțăm. Ni s-a tot spus că să avem răbdare, că și să aduci tu însăți pe lume un copil tot durează nouă luni, dar la noi deja dura de doi ani… Îl știam pe Mihăiță, îl văzuserăm, îl vroiam acasă, ne dădeam seama că timpul trece în defavoarea lui… Nu vreau să-mi mai amintesc toate greutățile, cert este că a venit ziua în care ni s-a încredințat în vederea adopției și am fost cei mai fericiți de pe pământ!”, a spus Ana.
„Trăim într-o continuă sărbătoare!”
De câteva luni, Mihăiță are părinții care l-au așteptat atât de mult: Ana și Radu. De câteva luni, băiețelul brunet, cârlionțat, cu fețișoara de îngeraș și ochișori mari, catifelați și inocenți e nedezlipit de mama lui, de tatăl lui. Are camera lui cu feți frumoși, zâne și tot felul de personaje de poveste, are zeci de jucării, are deja prieteni – copii ai prietenilor și rudelor părinților săi, care nu încetează să vină să-l viziteze. De câteva luni, Mihăiță, minunea de băiețel pe care părinții lui adevărați nu l-au vrut, are o familie! „De când îl avem pe Mihăiță trăim parcă într-o continuă sărbătoare. Nu am fost niciodată atât de fericiți! Copilul nostru este o bucurie continuă, îl veghem clipă de clipă, ne bucurăm de orice cuvânt nou pe care îl spune, de orice gest, de orice zâmbet, de orice expresie nouă. Îl veghem când doarme, nu ne săturăm să ne uităm la el! E un copil atât de vesel, atât de afectuos, iar când ne strigă mami și tati, ne topim”, a spus Ana, cu glasul tremurând de fericire.
Mărturisește că, uneori, se teme de această fericire deplină. Se teme ca nu cumva cineva să-i distrugă această împlinire. Acesta este și motivul pentru care, deși a dorit să împărtășească bucuria lor cu cititorii noștri, ne-a rugat să-i păstrăm anonimatul. „Într-o zi, atunci când va putea să înțeleagă, am să-i spun și lui că este adoptat. Nu vreau să afle de la vecini, într-un mod care să-l rănească”, a spus Ana.
„Crăciunul fără copii nu este Crăciun”…
…este convingerea Anei. Pentru ea și soțul ei, lumea și timpul se împart în două: înainte de Mihăiță și cu Mihăiță. Dacă înainte de a apărea acest miracol în viața lor considerau că bucuria sărbătorilor, oricare-ar fi fost ele, înseamnă cadoul făcut unul altuia, dragostea și împlinirea lor ca și cuplu, felul în care se dăruiesc unul altuia și trăiesc unul pentru celălalt, acum sărbătorile au cu totul altă semnificație. „Să împodobești bradul cu soțul sau soția ta, oricât de mult v-ați iubi, nu se compară cu veselia, sau pot să-i zic magia pe care o trăiești când faci acest lucru cu copilul tău! Să primești globurile din mânuța lui, să pui vârful bradului ridicându-l pe el în brațe, să cânți împreună cu el colinde, să-l vezi cum bate din pălmuțe, cum se lipește de tine speriat când îl vede pe Moș Crăciun… Știu că nu suntem singurii părinți din lume care au trăit bucuria aceasta, dar pentru noi, a fost primul Crăciun alături de copilașul nostru și… a fost ca un miracol! De fapt, de când a apărut Mihăiță în viața noastră, la noi e sărbătoare în fiecare zi! Aș vrea ca toți cei care nu pot avea copii, să înfieze unul. Să nu fie reticenți, să ia în inima și în viața lor un copil, s-o facă cu inima deschisă, să nu-și piardă răbdarea sau speranța din cauza birocrației, pentru că sunt atâția copii care au nevoie de o familie, sunt atâția copii care au nevoie de dragoste și care îți dau înapoi atâta dragoste! Îți dau înapoi o dragoste și o fericire care nu pot fi descrise în cuvinte și care merită orice sacrificiu!”, a mărturisit, cu lacrimi de fericire în ochi, Ana.
132 de copii adoptabili în Vrancea
Potrivit statisticii întocmite la nivelul DGASPC Vrancea, în momentul de față, în județul nostru sunt 132 de copii eligibili pentru adopție. Adică 132 de copii care așteaptă o mamă și-un tată care să-i iubească, să-i vegheze, să-i facă oameni mari și frumoși și cărora să le dăruiască, în schimb, toată dragostea lor necondiționată, pentru toată viața. Pe parcursul acestui an, specialiștii DGASPC Vrancea au deschis procedura de adopție pentru 30 de copii. Alți doi se află în etapa de potrivire practică, iar 20 au fost deja încredințați în vederea adopției și și-au petrecut Crăciunul alături de potențialii viitori părinți. Dintre acești 20 de copii, 12 sunt din județul nostru și au fost încredințați familiilor din Vrancea, cinci sunt copii din Vrancea care au fost încredințați familiilor din alte județe, iar trei sunt copii din alte județe ce au fost încredințați unor familii din Vrancea. „Pe parcursul acestui an, au fost și două revocări de încredințare în vederea adopției, dar și 17 încuviințări adopție. Pe rolul instanței se află în acest moment 14 dosare pentru deschidere procedură adopție și trei dosare pentru încredințare în vederea adopției. În 2014 am primit 49 de dosare cu Plan Individual de Protecție cu finalitate adopție, cinci din ele fiind în lucru. Totodată, avem 39 de copii aflați în etapa de monitorizare post-adopție”, au transmis oficiali ai DGASPC Vrancea.
În timp ce 132 de copii sunt, în acest moment, eligibili pentru adopție, doar 32 de familii sau persoane din județul nostru sunt atestate să poată înfia. Alte zece cereri făcute în acest sens de tot atâtea familii vrâncene sunt în lucru, în vederea obținerii atestatului. Pe parcursul acestui an însă, unei familii i-a fost retras atestatul în timp ce alteia i s-a emis dispoziție de neeliberare atestat, ea neîndeplinind condițiile impuse de lege.
Adopția – gestul suprem de generozitate
Multe, diverse și sensibile sunt gesturile prin care ne putem manifesta generozitatea. Însă să te dăruiești deplin și pentru totdeauna pe tine însuți unui pui de om aruncat de cei care i-au dat viață, să îl iei la pieptul tău, să-i dai numele tău, să-i ștergi cu dragostea ta toate rănile văzute sau nevăzute, să fii acolo, lângă el, în orice clipă, să-l faci să creadă în el, să-l înveți să zboare și să-i dăruiești pentru totdeauna cuibul la care oricând se poate întoarce, fără să aștepți nimic în schimb, cred că este gestul suprem de generozitate, de omenie pe care-l poate face o ființă omenească. Un gest pe care Ana și Radu, și mulți ca ei, l-au făcut deja, demonstrându-ne nouă, celorlalți, că lumea poate fi într-adevăr mult, mult mai bună!
