În așteptarea Crăciunului, doi băieței din Negrilești, în vârstă de 8 și 9 ani, au suflețelele adâncite într-o dilemă nedreaptă pentru vârsta lor: există sau nu Moș Crăciun? Și dacă există, de ce lor le aduce an de an doar câte o punguliță de bomboane sau câte o ciocolată, și altor copii le citește scrisorile – chiar și gândurile, au auzit ei – și le lasă sub brad darurile atât de mult dorite? Cosmin și Claudiu Desagă știu că în cele două odăițe ale lor nu e mereu cald, că mai toate lucrurile lor n-au avut niciodată etichetă pe care s-o rupă la prima îmbrăcare și că biroul pe care învață ei are marginile roase, și n-a fost niciodată lucios ca cele ale altor colegi de școală… Știu că la ei acasă nu sunt nici măcar perdele la toate geamurile însă chiar și așa, au sperat mereu că sania trasă de reni va poposi și la casa lor, iar în magica noapte, Moș Crăciun se va îndura să le aducă și lor, măcar o dată-n viață, darurile mult visate: un avion cu telecomandă, o culegere de matematică de clasa a III-a și un calculator. Și ar mai vrea ceva: să viziteze Focșaniul, ca să vadă cu ochii lor cum sunt „casele suprapuse” (blocurile- n.r.) despre care au povestit colegii lor mai norocoși, să vadă trenurile și gara și, dacă se poate, să afle ce e aia o cofetărie… Dacă-l vedeți pe Moș Crăciun, povestiți-i despre cei doi frățiori! „Monitorul de Vrancea” și Asociația ȘAPTE vă așteaptă să vă alăturați, astfel, campaniei „Dăruim împreună, pentru o lume mai bună!”.
Urcau grăbiți, cu pași mici dar hotărâți, ulița îngustă, noroioasă, ce suie către casa lor, încercând pe cât posibil să nu calce în bălțile imprevizibil de adânci, formate după topirea zăpezii. Nu de alta, dar n-au alte încălțări și nici ciorapi prea mulți, așa că fac tot ce pot să-și mențină adidașii în stare… uscată, ca să n-aibă mâine supriza că n-au ce încălța ca să meargă iarăși la școală. La o intersecție s-au desprins de grupul de colegi gălăgioși și văzându-i așa, îmbrăcați curat, cu fesurile trase pe frunte și cu mâinile protejate de mănuși cu însemnele lui „Spiderman” ținând de baierele ghiozdanelor, nimeni n-ar fi putut spune că cei doi băieței sunt… un pic mai altfel decât restul. Cine să bănuiască, doar privindu-i, că ei nu aleargă către casă cu certitudinea faptului că vor găsi pe masă farfurii cu bunătăți aburinde… Că ei nu știu nici măcar dacă acasă vor găsi măcar atât de cald cât e la școală… Că lor, antemergătorul lui Moș Crăciun, și anume Moș Nicolae, le-a lăsat în încălțări doar atât cât să înțeleagă că, totuși, a trecut și pe la ei…
Și totuși, modul lor de a tăcea, felul lor de a sta retrași în ei înșiși, încăpățânarea de a privi doar în jos și nu înspre noi, curioșii care le-am însoțit pașii, certificau de la sine că cei doi copii au o poveste… O poveste conturată din lipsuri și griji de oameni mari, din resemnări și renunțări la dorințele atât de firești ale copilăriei, din zgârcenia unui destin în care visurile par a fi dacă nu interzise, cel puțin refuzate de sufletele lor obișnuite să creadă că în cazul lor, orice-ar visa… „nu se poate”. „Ce să facem… Aici în zonă nu e nimic de muncă să te poți angaja. De primăvara până toamna lucrăm cu ziua, și eu și bărbatu-meu. Acum, iarna, eu nu am ce să muncesc. El (soțul – n.r.) s-a dus la pârtii, pe la cine l-a chemat, și mai face un ban. Este destul de greu, că trăim din 84 de lei cât sunt alocațiile copiilor, și mai primim suplimentara de la primărie… Facem și noi economie cum putem. Tot de economie eu spăl la mână, ca să nu se consume curent…”, ne-a spus Mirela Lechea, mama celor doi frățiori.
Așezată pe un scăunel, femeia freca de zor cu săpunul – „l-am primit de la o vecină, miroase frumos” – rufele muiate într-o băliuță de copii. „Suntem noi săraci, dar nu suntem murdari. Nu poți să ții copiii fără lucruri curate. Am întins deja o sârmă afară, e plină, dar le spăl și pe astea, văd eu cum le mai întind prin casă, că acum iarna se usucă greu”, a mai zis, scoțându-și mâinile umflate, înroșite, rănite de atâta frecat, din leșie și ridicându-se ostenită de pe scăunel.
„Aș vrea să facă carte copiii mei”
Mirela și omul ei, Costel, își cresc copiii în două odăițe sărăcăcioase, pe care însă au încercat să le mobileze și să le aranjeze astfel încât să aibă măcar strictul necesar. Una din acestea, cea în care intri direct din curte, este și bucătărie, dar și baie și sufragerie în timp ce cealaltă ține loc de dormitor, cameră de joacă și de studiu. În aceasta din urmă au intrat glonț cei doi băieți imediat ce au ajuns acasă, așteptând, cu urechile ciulite, să audă ce discută musafirii nepoftiți, care eram noi, cu mama lor.
S-au dezbrăcat de geci, s-au descălțat, și-au scos cărțile și și-au atârnat ghiozdanele, peticite și cusute de mama lor pe cât posibil, într-un cuier. Acolo, în odaia cu două paturi șubrede, sprijinite pentru siguranță pe bucăți de lemn, se află și biroul lor, locul în care amândoi își fac, conștiincioși, lecțiile. Un birou vechi, cu marginile roase, dar suficient de mare cât să încapă cei doi frați pentru care școala este foarte importantă! Mărturie stau carnetele lor pe care s-au grăbit să le arate, mândri: doar calificative de bine și foarte bine! „Aș vrea să facă carte”, zice mama lor. „Că e greu fără, în zilele noastre. Eu n-am făcut decât trei clase, că nu s-au ținut părinții de mine, dar bărbatu-meu are liceul. Așa că mai bine ar fi pentru copii să facă școală, să învețe și ei o meserie, să aibă un serviciu. Că așa cum suntem noi acum, e tare greu”, și-a mărturisit Mirela cea mai aprinsă dorință.
O dorință destul de rar întâlnită pe la oamenii zonei, care au adânc înrădăcinată convingerea că adevărata bunăstare constă în numărul vitelor și oilor ce le ai în proprietate și pe care le poți îngriji și fără să ai cine știe ce școală… „Noi nu avem vaci sau oi, că n-avem pământ și dacă n-ai fâneață n-ai ce le da de mâncare. Avem doar niște rățuște, iepuri și un cățel… Am zis că trebuie să facem cumva să luăm o capră, două, că e tare greu cu laptele, măcar lapte să nu mai cumpărăm”, a spus femeia.
Dorințe de copii cu ghiozdane rupte și haine de căpătat
Flămânzi, Cosmin și Claudiu s-au așezat la masă. La măsuța lor nu mai mare de jumătate de metru, joasă, așezată într-un colț al bucătăriei. Pe ea, mama le pusese o strachină de ciorbă de fasole din care cei doi frați au mâncat laolaltă, mușcând din când în când din boțurile de mămăligă și din feliile de ceapă tăiată de femeie, din vreme. Într-un castron mai aveau câteva turte pe care mama lor, ca să scutească banii de pâine, le coace zilnic pe plită. „Am frământat și pentru azi, aștept să mai crească aluatul și coc altele. Le fac din făină, apă, drojdie și sare. E mai ieftin decât să cumpărăm pâine. Că din ce să cumpărăm? Când rămân fără niciun ban mă mai împrumut la vecini, dar ei știu că atunci când vin alocațiile, le dau mereu banii înapoi. Azi am luat 35 de lei de la o vecină de-am cumpărat câteva paste și ce mi-a mai trebuit să fac coca… Iar de îmbrăcat copiii, se îmbracă cu hainele pe care le primesc. Noroc că au primit rechizite de la școală, dar le mai trebuie, săracii, și alte cărți și n-avem cu ce să le luăm. Ghiozdanele li s-au rupt, le-am cusut eu cât am putut, poate-or mai ține… Ce să zic, n-au nici de încălțat… E foarte greu, încercăm să ne descurcăm cum putem”, a explicat Mirela.
Încet, încet, copiii au devenit și ei mai vorbăreți. În cuvinte simple, au povestit că a venit și la ei Moș Nicolae, le-a adus dulciuri și mănușile cu semnul lui „Spiderman” pe ele. „Anul trecut a venit și Moș Crăciun, dar tot cu dulciuri. Cred că o să vină și anul ăsta la fel, nu știu”, a spus Cosmin.
O excursie în Focșani, un avion, un calculator și… o culegere de matematică!
Atât de neobișnuiți sunt cei doi băieți să-și dorească ceva, încât până și rostirea eventualelor dorințe li se pare ceva nefiresc. Prea mulți ani au trecut, iar pentru ei nu s-a putut vreodată ce se poate pentru ceilalți, așa că s-au obișnuit să nu viseze la nimic… Și totuși… la un moment dat au povestit că tare le-ar fi plăcut să fi putut ieși și ei din satul lor măcar o dată, măcar atunci când colegii de școală au făcut o excursie la Focșani. O excursie în care ei n-au putut merge fiindcă… n-au fost bani. Au mărturisit că le-ar fi plăcut grozav să vadă „casele suprapuse” din oraș, numite blocuri, să vadă trenurile din gară, să vadă un film la cinematograf, să intre într-o cofetărie! „Nu am văzut niciodată așa ceva. Noi n-am mai fost decât la Tulnici, în Focșani n-am ajuns niciodată”, au spus cei doi, cu ochișorii sticlind de speranță!
Și dacă tot ajunsesem la vremea rostirii dorințelor, cu glasuri nesigure, tremurătoare, ei au recunoscut că măcar în gând, i-au scris lui Moș Crăciun… „Eu aș vrea să-mi aducă un avion cu telecomandă”, a mărturisit Cosmin, băiețelul de 8 anișori. „Și eu, o carte de matematică. O culegere de matematică de clasa a treia”, a spus timid Claudiu, fratele său. Pentru ca după câteva secunde, amândoi să izbucnească într-un glas, cu o îndrăzneală aproape imediat reprimată: „Și un calculator!”.
Așadar, dacă în fuga dumneavoastră prin magazine, prin oraș, dacă în febra pregătirilor sărbătorii ce se apropie îl vedeți pe Moș Crăciun, povestiți-i despre cei doi frățiori! Povestiți-i despre dorințele celor doi copilași sărmani și cine știe, poate îl convingeți ca din tolba lui, să le lase anul acesta lucrurile mult dorite, lângă care poate va mai pune alimente, hăinuțe, ghetuțe, articole de igienă, dulciuri, rechizite, cărți, jucării…
