Îi face plăcere să i se spună poetul Gigi. Știe că poezia este regina literaturii. El scrie doar cu gândul la cărți, premii și recunoaștere publică. Animat de ideea de „performanță”. Dintr-o dorință exagerată de afirmare și vanitate, în ciuda tuturor evidențelor, ajunge să „scoată” și câteva cărți într-un singur an de zile. Ceea ce este, să recunoaștem, prea mult.
Este în permanență în plină ofensivă de afirmare a identității creatoare, baleind cu ușurință inconștiență de la proză, publicistică, teatru, critică, la poezie și eseistică. Explorează, fără reguli, toată plaja literaturii. Folosește întreaga claviatură a pianului. Nu contează comentariile bășcălioase ale criticii ori saturația publicului cititor care este gata să cedeze chiar și în fața excesului de valoare care nu îl mai stimulează. Poetul Gigi scrie fără întrerupere. Nu îi stă nimic în cale. Un singur lucru nu a ajuns (încă) să facă: să învie morții!
Într-un eseu intitulat Literatura ca meserie (1989!), Alexandru Mușina scria: „Veleitarii au în comun o idee: nimic mai ușor decât a face literatură… Din păcate, ideea că se poate face literatură fără nici un fel de cunoaștere a meseriei e mai răspîndită decât credem. Nimeni – sau aproape nimeni – nu-și închipuie că, luând o pensulă în mână, gata, a ajuns pictor, nimeni nu are pretenția că e muzician dacă și-a cumpărat o vioară, însă majoritatea cred că ar putea scrie literatură, dacă ar vrea, dacă ar avea timp, chef etc.”.
De cele mai multe ori sunt înclinat să am compasiune eternă pentru oamenii care, în ciuda lipsei de talent sau chiar a carențelor evidente de lexic românesc și ortografie, continuă să scrie literatură și mai ales, să o publice cu insistență pelagică. Texte sortite mai degrabă eșecului, dacă nu, ridicolului.
Problema este cât se poate de serioasă. Cineva spunea că asistăm la o tabloidizare a literaturii. Nimic mai adevărat. Nu știu de ce am senzația că scriitorii la care mă refer (să le zicem așa) sunt oameni singuri, inadaptabili în societate, cu un psihic labirintic și neguros, iar scrisul pentru ei nu este altceva decât o cură hipnotică de visare și exacerbare a eului, sortită până la urmă eșecului. Îmi vine în minte replica lui Cristian Tudor Popescu din foaierul Teatrului Național din Iași, când a spus: „Un bărbat adevărat nu scrie. Dacă te apuci de scris, ai o problemă cu tine însuți”. Se referea, evident, la veleitari.
Poetul Gigi este un bărbat frumos și mănâncă poezie pe pâine. Pentru el contează foarte mult să fie recunoscut pe stradă, să aibă succes în imediata sa apropiere, în piață, la frizerie ori la sifoane. Într-o dezbatere privind literatura română pe blogul cotidianului britanic The Guardian este amintită remarca jurnalistului american A. O. Scott (autor de cronici de film în The New York Times) care, referindu-se la România, promovează ideea că aceasta este „una dintre acele țări în care orice filolog pare a fi scris ceva, un roman, o carte de eseuri, măcar o piesă de teatru”.
Se face multă literatură prin folosirea de clișee, în special în poezie. De regulă, într-un volum de versuri, doar câteva poezii sunt originale ori de un anumit nivel tehnic, restul par să fie de umplutură. Cu toate acestea, cred că poezia scrisă în România este foarte valoroasă. Și, în mod natural, este nevoie de această răspândire din care să erupă capodoperele. În subsidiar, de poetul Gigi. Chiar și de prezența lui candidă în care natura biologică a poemelor sale pare mai credibilă decât opera în sine. Poate fi un băiat de treabă, cu un oarecare simț al umorului, ceea ce îl face plăcut și afabil în colectivitate.
De obicei, poetul Gigi participă la festivaluri de literatură și cere să fie comentat de critică și premiat de organizatori. Am asistat la o lansare (colectivă) de carte la care poetul Gigi, la încheierea speech-ului, când cineva i-a cerut un exemplar din opera domniei sale (contra cost), acesta, arătându-i cu emfază laptop-ul, i-a răspuns admiratorului, creând stupoare, cine vrea cartea, știe unde mă găsește! La aceeași întâlnire de la Teatrul Național din Iași pe care am invocat-o mai sus (serile FILIT, 2014), Cristian Tudor Popescu, referindu-se la publicarea textelor literare pe internet și mai ales la vizitatorii site-ului, a spus: „Până la comentariul 50 se comentează cam totul. După comentariul 50, pe cei care postează acolo nu-i mai interesează subiectul, fac cunoștință unii cu alții. Poate că ăsta va fi viitorul scriitorului, să mijlocească relațiile între oameni, după care să dispară”.
Privită din acest punct de vedere, din fața laptop-ului, misiunea poetului Gigi pare să fie una îndeplinită!
LILI GOIA
