LABIRINTURI ȘI OGLINZI

2
5135


Ultima oară când l-am văzut pe Constantin P. a fost pe peronul gării din Focșani. Fuma țigări ieftine și privea fără noimă trenurile. Când ne-am salutat, dându-ne mâinile, i-am văzut fără să vreau haina închisă din tergal pe care aveam senzația că o poartă de pe vremea când era activist al Partidului Comunist, roasă la mâneci. Avea o înfățișare ruinată, de ins pierdut într-o istorie care nu mai era a lui. Părea un simplu figurant, incapabil să se adapteze în libertatea gălăgioasă a capitalismului, stânjenit de forfota din jur. 
M-a întrebat absent despre familie și cunoștințe comune. Nu mai rămăsese nimic din trufia de altădată în felul cum vorbea și nimeni dimprejur n-ar fi putut bănui că insul acela plăpând, învins de bătrânețe și reverii vagi, fusese un fel de dumnezeu al locurilor. Mă gândeam la micile lui istorii în care amintirile ireductibile ale comunismului românesc îi inundau mintea în timp ce, fără să vorbească cu nimeni, privea trenurile trecând dintr-o parte în alta a lumii.

După Revoluție, se ducea regulat la un partid socialist, într-un bloc de locuințe pe care scria Jos comunismul. Ani de zile a suportat cu stoicism ironia spontană a tinerilor care scriseseră cu graffiti îndemnul acela spontan pe pereții partidului. Uneori îl vedeam din mașină și această clandestinitate mă făcea să-l privesc cu o compasiune plină de lașitate. După ce partidul acela lunatic s-a pierdut în tenebrele societății, Constantin P. a căzut într-un fel de depresie și nu a mai avut puterea să găsească motivațiile unei existențe reale.
Cam în vremea aceea mi-a povestit o întâmplare încâlcită cu scriitorul Corneliu Fotea în care acesta era urmărit de securitate. Prin anii ’80 din veacul trecut, Corneliu Fotea se găsea exilat la Valea Neagră unde era ținut captiv de comuniști într-un post de profesor de școală în munți și de unde, arareori cobora în oraș, cu ranița, pentru aprovizionare ori să-și viziteze prietenii. Constantin P. avusese posibilitatea să vadă o parte din dosarul de urmărire și era de părere că scriitorul se afla în vremea aceea într-un mare pericol.
Există în romanul „Adio, domnu’ Eminescu” (nepublicat nici până astăzi, de la moartea scriitorului din data de 28.09.2004) o Notă de ascultare (inventată!?, urmată de note explicative) cu următoarele întrebări:

„1.Să ne explice învinuitul pentru ce a pus titlul acestei cărți așa cum l-a pus.  Să precizeze pentru ce a spus domnu’ și mai ales pentru ce a spus Adio, cuvânt care se găsește de foarte multe ori în text.
     2.Să ne spună învinuitul pentru ce subtitlul acestei cărți este proiecte pentru o carte imposibil de scris. Să precizeze de ce proiecte și de ce imposibil de scris.  
3.Pentru ce prima parte a cărții se intitulează Jurnal cu Emi… și nu jurnal despre Em… sau, pur și simplu, Jurnal?  
4.Să ne precizeze învinuitul pentru ce unele capitole sunt numite (intitulate: Orații, perorații, desfătări și desfrânări)? Nu crede că acele descrieri de diferite secvențe ar dăuna tineretului studios și muncitor?
5.?
6.Dacă învinuitul își asumă autenticitatea celor descrise în carte, știe că a încălcat codul eticii și echității, normele de conviețuire dintre membrii de partid și cetățeni, toți cetățenii patriei?
7.Ce părere are învinuitul dacă i s-ar aplica pentru blasfemiile, ca și pentru  aluziile la adresa partidului și-a membrilor săi, și o sancțiune pe linie de partid?
8.Să precizeze învinuitul cine i-a furnizat file din dosarul său de la organe; ne referim anume la secvența intitulată Ce frumos era în crânguri când m-ați prins cu ea, tovarăși!
 9.Poate preciza învinuitul sensul unor cuvinte întâlnite în text, precum: tractoristul, mineral, mecanicul de locomotivă, veterinarul, politrucii?
10.În episodul relatat de martorul P. (în raport), e vorba de un anume lucrător de la organe care l-ar fi vizitat pe învinuitul povestitor?
Să ne precizeze numele acestuia.
Este aceeași persoană cu cel care i-a furnizat file din dosarul personal de la organe?”.

Atunci când am citit romanul (în format electronic, dăruit de autor), mi-am pus întrebări cu privire la veridicitatea Notei de ascultare și, evident, în primă fază, m-am gândit că nu-i decât literatură. În libertate, arguțiile comunismului, la adăpost de cruzimea anchetatorului, își pot risipi cu ușurință semnificațiile într-un banal lan de lucernă. Pe urmă, mi-am adus aminte de Constantin P. care îl cunoscuse pe Corneliu Fotea, și îmi vorbise de el, iar numele lui era identic cu cel invocat în anchetă.
L-am căutat pe peronul gării, acolo unde îl găseam întotdeauna, fumând și privind impasibil trenurile care treceau dintr-o parte în alta a lumii. Apoi acasă, într-un apartament din preajma gării. Nu mi-a răspuns nimeni. O vecină, atrasă de bătăile mele în ușă, mi-a spus că domnul Constantin P. murise de câțiva ani.
După cum se poate vedea în Nota de ascultare, întrebarea numărul 5 nu a fost pusă de anchetator. M-am gândit că această omisiune va rămâne pentru totdeauna un mister în stăpânirea călăului, poate, Constantin P., de la care nu apucasem să aflu nimic.

LILI GOIA 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here