FARMECUL TANDRU ȘI MORALIZATOR AL POVESTIRII

1
5107


Indiscutabil există un dar al povestirii. Așa cum se îmtâmplă în viață, auzi adesea, chiar fără să vrei, oameni povestind. Despre orice. Simplități ambigui sau întâmplări majore. În tren, la frizerie, la piață și, în general, peste tot. Așa încât, ajungi să crezi că viața nu-i decât acest lung șir de povestiri care se amestecă între ele și din când în când, se trezesc miraculos pentru a-și găsi înțelesurile uitate, în tine.
Succesul poveștii este susținut atât de capacitatea de observație a povestitorului (pe ce pune reflectorul, ca să zicem așa), cât și de tandrețea limbajului. Să ne aducem aminte de harul părintelui Ilie Cleopa, care, atunci când vorbea, cu un umor bun care de multe ori îi juca în ochii acoperiți de sprâncenele stufoase ca o luminiță, captiva mulțimile venite să-l asculte. Povestite de el, parabolele din evanghelii luau forma delicată a sufletului românesc, în timp ce locurile de la Sihăstria, unde monahul își găsise înțelepciunea în superba lui bătrânețe, insinuau o intimitate ce stătea la baza calmului lumii.
Să crezi cu tărie că o viață poate fi o poveste, aceasta poate fi cea mai bună dovadă că nu ești un idiot. Nu demult, la interval de câteva zile, în împrejurări și locuri cu totul și cu totul diferite, mă aflam în situația  plăcută de a mă lăsa dus de valurile povestirii. Prima întâmplare pe care vreau s-o (in)evoc este legată de tânăra profesoară Dana Å¢olea, care a citit câteva texte literare în ședința de luni, 20 octombrie 2014, a cenaclului Duiliu Zamfirescu din Focșani. În speță, mă refer la o povestire scrisă în manieră avangardistă, în care doi frați de sânge albastru ajunși stăpâni peste două regate vecine (unul mirosea a levănțică, altul a zmeură!), pun la cale să se întâlnească după foarte multă vreme de ostilitate. Ei bine, ziua întâlnirii este hiperbolizată de scriitoare, iar întâlnirea propriu-zisă este pregătită cu minuțiozitate.
Numai că autoarea povestirii ne lasă cu ochii în soare, la scena în care cei doi regi se îmbrățișează și încheie brutal textul cu imaginea cronicarului curții care se duce la culcare, învins de bătrânețe și somn. Astfel, rămânem în minte cu imaginea blândă a bătrânului care se duce la culcare, ușor aplecat în față, târându-și pe podele încălțările grele de protocol. De fapt, el este personajul, întruchiparea omenescului în povestire. Tot ceea ce s-a întâmplat până în acel punct al povestirii, poate să nu se fi petrecut niciodată sau nu merită să fie reținut. Doar mersul aplecat al cronicarului, printre coloane.
A doua poveste, este, pur și simplu, o relatare. Un șofer dintr-un minister public ducea, cu autoturismul instituției, aerisit bine, evident!, doi șefi dintr-un loc în altul din țară. Cei doi stăteau tolăniți (termenul îi aparține povestitorului) pe bancheta din spate a mașinii și vorbeau aferați despre treburile țării. Cum o să-l pună la punct pe cutare sau pe cutare directoraș din teritoriu, ce legi să facă și, în principiu, despre treburile țării. Unul dintre ei ajunsese să exacerbeze atât de mult realitatea încât, atunci când își apela pe mobil feciorul, i se adresa acestuia cu domnule ministru…
Ca și în povestioara Danei Å¢olea, imaginea celor doi ștabi se estompează și nu rămâne în mintea ascultătorului decât imaginea povestitorului care conduce mașina, lăsând în urmă satele mici prin care treceau. În ambele situații, povestitorul, prin finețea observației, discreție și onestitate, este personajul moralizator. De reținut.

                                                        GOIA LILI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here