Romanul CREŞTINĂTATE de IOAN DUMITRU DENCIU

3
5209


Cu doar un an în urmă scriitorul Ioan Dumitru Denciu publica romanul Creștinătate (Editura Editgraph, Buzău, 2013), unul dintre cele mai valoroase romane de limbă literară românească. Fără îndoială, este una dintre acele cărțile mari ale literaturii care nu vor fi uitate niciodată, iar omenirea nu va înceta nicicând să o considere o capodoperă în bibliotecile sale universale.
Stilul voluptuos, elegant, ușor arhaizat, într-un veac zbuciumat și steril, ne reamintește de frumusețea firii omenești, iar epica, de amintiri îndepărtate din această parte de lume pe care doar teologii și artiștii pot să le releve. Dacă această carte s-ar fi născut, ca să spun așa, într-un oraș mare, sau la o editură cu posibilități reale de promovare, succesul ei ar fi fost instant. Sunt mâhnit de lipsa unei recepții interesate și a criticii de meserie, cu atât mai mult cu cât prezentarea cărții s-a făcut la câteva manifestări locale în care scriitorul a fost în mijlocul convivilor. 
    Există cărți în care scriitorii își lasă posterității existența, ca într-un fel de testament viu, care palpită în sângele personajelor și temperamentul locurilor descrise. Romanul Creștinătate este o astfel de carte, în care delicatețea spirituală și generozitatea intelectuală a scriitorului par să te atragă în „pufos-cărnoasa risipă de brândușe, făcându-te să simți cum îmbătrânești dacă-ți pui gândul să le usuci.” (pag.24) Lasându-mă în voia intuiției și cu un oarecare risc intelectual pot să cred că trupul material omenesc rămâne timp îndelungat în iarbă, pradă memoriei locului în care a fost viu, punând în valoare în acest fel libertatea spiritului.
Părintele Sofian Boghiu, într-una dintre ultimile convorbiri pe care le-a avut sub stânca Antimului, împăcat cu frumosul lui destin, spunea: „O să vină vremea când o să las trupul în pântecele naturii și voi trăi în Împărăția Cerurilor.” (Rev. Lumea monahilor, nr.1, pag.32). Același destin pare să se înfiripe  din romanul Creștinătate, după ce, existența pământească a scriitorului pare să fi rămas captivă în „grădina incandescentă.”
    Dealtfel, întreaga operă a scriitorului este străbătută de umanism și cultură. De-a lungul timpului IDD a mai publicat Luminile zeiței Bendis (roman, Ed.Cartea Românească, 1983), Identitățile lui Litovoi (roman, Ed.Cartea Românească, 1985), Din adâncul irespirabilului (roman, Ed.Salonul Literar, 1998), Rătăciri esențiale I, II, III (eseuri, Ed. Corgal Press, 2002, respectiv, Ed. Rafet, 2006, respectiv, Ed. Valman, 2011), A îmblânzi destinul (versuri, Ed. Corgal Press, 2003), Chemători și atrape (poeme, Ed. Andrew, 2008).   
    Iată un fragment dintr-o epistolă din romanul Creștinătate, în care episcopul Nicheta din Remesiana (azi Bela-Palanka din Serbia) îi scrie lui Teotim, episcopul Tomisului: „Acum sunt din nou în patrie. Ce tristețe pentru cel părăsit.(…) Ce tristețe iarăși, că a trebuit să mă despart! Dar ce bucurie a fi în sfârșit unde dorul te cheamă, alături de turma mieilor tăi! Åži aproape de prietenii hiperborei! Regret a nu avea darul poetic al iubitului Paulin spre a cânta toate acestea, și în chip divin, precum el.” (pag.20)
    „Fără îndoială – scrie IDD într-o conjunctură din roman – caznele sclavilor se învecinează cu cele ale martirilor și unii chiar au devenit martiri prin ele.” (pag.211)
   
                                                                                                          GOIA LILI 

 

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here