LABIRINTURI ŞI OGLINZI

0
4688


Privesc la tv șirurile lungi de pelerini care așteaptă răbdători pe străzile înguste ale Sărăriei din Iași, ziua și noaptea, să atingă mica raclă cu oscioarele sfintei Parascheva, așezată în curtea catedralei. Au flori în mâini și cântă cu o vocație a tristeții care își găsește rostul doar în această parte a pământului. Oameni necunoscuți, plecați cu noapte-n cap din cele mai obscure cătune din Moldova, dau lumii o lecție de solidaritate și umanism, speranță și vindecare în numele unei copile care a murit la Epivat (nu departe de Constantinopol) și a fost îngropată ca o necunoscută.
Personal cred că acesta poate fi înțelesul profund al pelerinajului de la Iași – solidaritatea modestiei, cumințeniei și iubirii – într-o perioadă în care asistăm la un oarecare declin al societăților, la delirul politicilor globale, utopia capitalismului și grandoarea parvenitismului. Să fim bine înțeleși: oamenii care stau la rând nu sunt dezamăgiți ori blazați, ci, în numele credinței venereză pământul, viața și bunătatea lui Dumnezeu.
Trecând de la una la alta, zilele trecute, la cenaclul literar Duiliu Zamfirescu din Focșani am ascultat-o pe tânăra Dana Å¢olea citind o povestioară (destul de reușită) în care erau descrise cu minuțiozitate sadică (și talent artistic) clipele și stările unui ins înainte de sinucidere. Eroul povestioarei stă la o masă, are în față o sticlă și în timp ce își rememorează secvențial viața-i, scrie un bilețel de adio. Scenariul clasic. Dealtfel, de multă vreme am observat la tinerii scriitori (unii, poeți) apetitul pentru subiecte asemănătoare, în care personajele sunt puse în situația dificilă de a lua decizii radicale cu viețile lor. Este descris un fel de întuneric din care eroii textelor nu au puterea să iasă, nu există ferestre prin care să se vadă lumina, iar această închisoare parabolică duce la stări nevrotice, depresie și de multe ori, sinucidere. Se practică un fel de simbolism în care nu există speranță, iar locul acesteia este luat de pasivitate, indiferență, destrămare și renunțare.    
Extrapolând, pe stradă, în trenuri, în societate în general, poți vedea oameni placizi, apatici, leneși, indiferenți, care nu se implică în nimic, nici măcar într-o discuție oarecare despre Occident și Rusia. Preferă un calm odihnitor și în același timp protector, cu gândul la următoarea ieșire în Croația sau într-una dintre insulele bătrânei Elade. De unde vin cu impresii de genul dom’le, ce șosele au ăia! câtă curățenie! spală cu șampon trotuarele, am fost în cutare sau cutare loc, câtă civilizație! Invariabil, întotdeauna se opresc la aceste impresii vitale pentru orice fel de sejur.
Oameni fără însușiri, asemănători cu matematicianul Ulrich din marele roman scris de Robert Musil (Ed. Polirom, 2008) care, din indiferență și destrămare ajunge să aibă o relație incestuoasă cu sora lui, Agathe, sau cei doi soți din piesa lui Tennessee Williams, Pisica pe acoperișul fierbinte (1955), în care, într-un mic apartament din metropolă, Margaret/ Maggie (soția) tună la Brick (soțul), „Nu trăiesc cu tine!” și acesta îi răspunde, „Ocupăm aceeași cușcă, atâta tot!” (amândoi consumă alcool, în fiecare zi). Acestea sunt scene cât se poate de firești din viața omului modern, opresat de metropolă, incapabil să-și mai găsească particularul într-o lume care te anonimizează.
Într-o călătorie de vară prin Ardeal am oprit la mânăstirea din Cheile Râmeț (județul Alba). Era dimineață, lumina era bună și profitând de absența gazdelor, aproape furișându-mă, fotografiam iarba și biserica. Brusc, dintr-o parte a apărut o măicuță destul de tânără, aproape adolescentă și cu o fixație a reproșului pe care i-am remarcat-o din mers, m-a apostrofat cu o ironie justificată dealtfel, dar nepotrivită într-un astfel de loc, pentru lipsa de respect a liniștii locurilor. Întâmplarea în sine a fost stânjenitoare și am rămas cu privirea agățată de mersul ei grăbit, fără să spun nimic. Poate avea dreptate.
 Niciodată nu am pretins că sunt o fire religioasă, dar îmi face plăcere gândul că toată existența poate fi pusă pe seama temperamentului creștin al familiei mele. Ceea ce i-aș fi spus tinerei măicuțe de la Râmeț este că, poate, într-o zi, în micul apartament în care locuiesc, clipa aceea strălucitoare rămasă etern pe hârtia de celuloid mă va face mai bun, iar chipul ei înveșmântat în negru va stărui pentru totdeauna în mintea mea ca o problemă de conștiință.
Åži câtă nevoie de clipa aceea intimă de la Râmeț să aibă personajul tinerei Dana Å¢olea, matematicianul Ulrich, Maggie sau Brick… 

                                                                                                LILI GOIA 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here