GALERIE FOTO: SALVAŢI ISTORIA FOCŞANIULUI! Partea a V-a – Cimitirul Nordic. Cavoul cu femeie de serviciu şi o întâmplare bizară

Vizita de „documentare” în Cimitirul Nordic am făcut-o în urmă cu vreo trei săptămâni, dar vinerea trecută am ajuns din nou acolo cu patronul firmei care va monta crucea de marmură pe care am comandat-o pentru mormântul bunicilor mei. Omul pășește sigur, apăsat, pe aleile cimitirului și-mi spune: „Uitați, la cavoul ăsta au femeie de serviciu”. Zâmbesc abia vizibil și mă gândesc că e un fel de glumă înțeleasă cel mai bine de cei din domeniu, dar tocmai ce văd cum din cavou iese o doamnă cu o mătură și-un făraș. „E bine”, îmi zic.

    În adolescență, atunci când fiecare dintre noi avem micile (sau marile) noastre ciudățenii, m-am împrietenit cu un tânăr. Îl chema Romeo Grama. Nu-l cunoscusem niciodată în carne și oase, îl știam doar din poza așezată pe monumentul funerar de la mormântul lui, întotdeauna îngrijit. De fiecare dată când mergeam la cimitir, la mormintele bunicului, ale străbunicilor, treceam și pe la el. Avea ochii frumoși și privirea tristă. Murise, nu știam de ce, la 21 de ani. Într-o zi, mă plimbam prin oraș și o prietenă a surorii mele mă salută și mă întreabă ce fac. Mă opresc, stăm de vorbă și descopăr că avem subiecte de conversație. În timp, ne împrietenim și ajung și la ea acasă. Camera îi era plină de postere. Pe un raft, era așezată fotografia lui Romeo Grama. Poate fi o simplă coincidență, dar eu am considerat și cred în continuare că nu a fost o întâmplare, ci cumva mi-a fost dat să aflu mai multe despre el.

    Cimitirul Nordic mă întristează mai mult decât toate celelalte, desigur și din motive subiective, de vreme ce acolo sunt îngropate rudele mele. Dar oameni buni, sunt atâtea monumente care merită puse în valoare, restaurate și vizitate de noi și de alții. De la monumentul funerar care stă să cadă al (cel mai probabil) unui pilot, cu un avion ce pare să se prăbușească, la monumentele eroilor Revoluției din 1989, de la monumentul farmacistului Ioan Huzum, unde puteți vedea nu doar fotografiile membrilor familiei ci și cea a vechii farmacii, la cele ale ostașilor sovietici, de la fotografia studentului an V Transporturi, Paul Dantzer, la crucile ce par nenumărate ale ostașilor români căzuți în Primul Război Mondial, toate sunt repere ale istoriei acestui oraș.

    Pe 4 iulie am scris Episodul 43 din Jurnalul de mamă, care s-a numit „Să ne fie rușine!” și prin care am încercat să atrag atenția asupra situației rușinoase în care se afla, în special, locul unde sunt înmormântați soldații sovietici. „Am intrat pe aleea care duce spre partea unde sunt pietrele funerare pe mormintele soldaților sovietici, dar nu mi-a venit să cred ce văd: bălării înalte de doi metri, un loc care nu părea să facă parte din cimitirul unei reședințe de județ, ci dintr-un oraș părăsit, pustiit, unde nu mai are cine să aibă grijă de nimic. Doar în marginea aleii se mai vedeau pietrele funerare, în rest, totul era năpădit de buruieni. Frunzele castanilor care străjuiesc aleile sunt ruginii, bolnave, multe au căzut, te simți dintr-o dată în luna octombrie. „Glorie eternă ostașilor sovietici, căzuți în lupta pentru libertatea și independența Uniunii Sovietice. Glorie Eroicei armate sovietice, care a eliberat România de sub jugul cotropitorilor fasciști”, scrie pe monumentul în vârful căruia o stea roșie luminează somnul de veci al soldaților sovietici. De altfel, pe toate pietrele funerare există aceeași stea roșie, simbol al comunismului.  Stele roșii sunt și pe cele două amfore așezate în dreapta și în stânga unei construcții pe care cândva parcă scria ceva, dar care acum pare un simplu zid, năpădit și el de buruieni. Cele două bănci de piatră sunt sufocate de vegetație, mâncate de timp, de soare, vânt, zăpezi și ploi. De jur împrejur, nu mai vezi istorie, ci un loc pe care natura l-a acaparat.

    „Nu mai țipa, mama, trezești soldații”, i-am spus cu un zâmbet trist fetiței mele, care, la numai 4 ani și 9 luni, tot încearcă să înțeleagă moartea de când soacra mea se îmbracă în negru, după ce sora ei s-a dus de pe lumea asta. „Åži vor fi bucuroși dacă-i trezesc?”, m-a întrebat foarte serioasă fetița mea. „Åžtiu și eu, mami….? Când vor vedea ce-i aici, nu cred că vor fi prea bucuroși”, i-am răspuns. Åži m-am gândit la Ismail Kadare și la „Generalul Armatei Moarte”.
    „Dar din ce țară vin soldații aceștia?”, m-a trezit fetița din reveriile literare. I-am răspuns că din Rusia, apoi m-a întrebat cine e președinte în Rusia și i-am spus că Vladimir Putin. „Åži va veni și el aici?”, m-a întrebat fetița. „Păi…. Dacă ar ști cum arată locul ăsta, probabil că ar veni”, i-am zis cu același zâmbet trist, căci ruși sau neruși, sovietici sau nesovietici, acei zeci sau sute de soldați ale căror oase odihnesc în pământul Focșanilor merită măcar atât din partea noastră, a celor care n-am trâit vremuri de război, dar suntem oricând gata să le judecăm: să nu-i sufocăm în moarte cu buruieni de doi metri și nepăsare.

     Åži doar puțin mai încolo, pe multele cruci albe ale soldaților români căzuți în Primul Război Mondial, stau ciori ce abia catadicsesc să-și întindă aripile la auzul glasurilor copiilor mei. Aici, iarba e mai verde și nu chiar atât de înaltă. „Eroi, camarazii voștri din 10 Dorobanți nu vă uită”, scrie pe o piatră funerară. Dar pustiul de acolo, ciorile de pe cruci, buruienile aduc a uitare, nu a aducere aminte,  nu a respect pentru cei care își dorm somnul de veci după ce au murit pentru noi, ăștia de acum, care ne plimbăm, care facem cumpărături, care postăm pe facebook, crezând că e firesc, fără să ne gândim măcar pentru o clipă că în urmă cu numai o sută de ani pe aici alți oameni își dădeau viețile lor pentru unitate, libertate…. Cuvinte… Simple cuvinte…. Lucruri care credem că ni se cuvin, dar care în urmă cu numai o sută de ani trebuiau cucerite. Se murea pentru ele. Iar acum noi, o comunitate întreagă, ne lăsăm morții (căci și ei sunt ai noștri) într-o uitare, într-o sufocare nepermise.”, scriam atunci. Articolul întreg și pozele le găsiți aici http://www.monitorulvn.ro/articole/galerie-foto-jurnal-de-mama-episodul-43-sa-ne-fie-rusine_2_164719.html. 
    Lucrurile nu s-au schimbat de atunci prea mult, doar natura își vede de mersul anotimpurilor și modifică peisajul. A intervenit și vreo mână de om probabil, de vreme ce lăzile de gunoi ale cimitirului sunt pline de resturi vegetale. Resturi vegetale și multe, foarte multe gunoaie erau însă aruncate direct pe jos lângă gardul vechi și dărâmat dinpre partea catolică a cimitirului. Noroc cu bisericuța catolică, o bijuterie arhitectonică, ce strălucea pur și simplu în soarele cald al acelei după amieze de septembrie. Åži noroc cu cavoul familiei Catalano Giuseppe, un monument simplu, cu vitraliu.

    Generalul Samfir I. Gheorghiu, „elev al Åžcoalei Militare din Iași, comand. al bătăl. de geniu în răsboiul neatârnărei”, Generalul M.Pastia, „inspector general de artilerie”, generalul de divizie Rașcu I.Ion îmi ordonă mersul până la ieșirea din cimitir, unde o groapă proaspăt săpată își așteaptă locatarul. Lângă ea e cavoul ca un mausoleu în miniatură al Familiei Puiu. Mă gândesc la femeia îndurerată cu mâinile pe cap, ce veghează împietrită mormântul celor dragi și la îngerul cu o singură aripă, trist și obosit.

    Cimitirul Nordic e un loc extraordinar de frumos, care cu un pic de efort din partea autorităților și cu implicarea noastră, a întregii comunități, ar putea deveni o destinație de turism istoric și, de ce nu, de învățare a unor lecții de istorie ce nu pot fi predate în clasă.