Cu toții avem persoane pe care le îndrăgim când suntem copii și a căror amintire o purtăm în minte și în suflet de-a lungul vieții, fiind, poate chiar fără să conștientizăm, legăturile noastre cu alte lumi, pe care, datorită lor, vrem să le cunoaștem, să le cercetăm. O astfel de persoană a fost pentru mine nea Puiu, vecinul de vizavi al bunicilor mei din Sud, un om pe care îl percepeam, copil fiind, drept extraordinar de bun. Ne dădea tot timpul bani de buzunar mie și surorii mele și după câteva pahare băute alături de tătaia, punea capul pe masă și ne spunea: „Iertați-l pe nea Puiu, a băut cam mult…”. Åi atunci venea soția lui, tanti Tuța, o femeie extraordinară, cu părul alb imaculat și mereu coafat, îl lua de braț și îl ducea acasă. Nea Puiu avea părul des, negru și cârlionțat, buze groase, nasul mare, era mic de statură, nici prea gras, nici prea slab. Åtiam despre el că e evreu. „Nea Puiu e jâdan”, ne spunea și abia mult mai târziu, când cuvintele lui îmi reveneau în minte, am simțit tristețea lor. „Nea Puiu e jâdan”… și punea capul pe masă, plângând parcă soarta unui neam întreg, al cărui zbucium continuă și astăzi.
Despre nea Puiu n-am mai știut nimic multă vreme, căci după moartea soției lui nimic n-a mai fost la fel. Dar Mircea Rond, liderul Comunității Evreiești din Vrancea, mi-a spus că este internat la București, în Căminul „Amalia și Åef Rabin Dr. Moses Rosen”, unde este bine îngrijit. Åi cu imaginea lui în minte am plecat alături de Mircea Rond și administratorul Nicolae Coman, spre Cimitirul Evreiesc situat pe drumul spre Crângul Petrești. Auzisem că „e dezastru”, dar la ceea ce mi-a fost dat să văd nu m-am așteptat. Încerc să nu folosesc cuvinte dure, pentru că nu vreau să trezesc sensibilități, dar așa ceva este inadmisibil! Focșăneni, acolo e o parte din istoria noastră, a acestor locuri unde trăim noi și copiii noștri, iar această istorie trebuie salvată înainte să fie sufocată de buruienile cât casa.
De câteva săptămâni bântui prin cimitire și fac fotografii. Am vrut inițial să scriu un singur articol, dar am simțit că fiecare dintre aceste locuri are nevoie de propriul spațiu, căci prea multe priviri din pozele de pe monumentele funerare și prea multe voci de dincolo de timp, mi-au transmis într-un fel sau altul, că nu se mai poate așa. Åi încep cu Cimitirul Evreiesc pentru că are cel mai mult nevoie de ajutor. „Stați pe alee, nu intrați prin iarba înaltă că vă umpleți de căpușe”, îmi atrag atenția domnii Rond și Coman și mă conduc să-mi arate Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, cu 78 de nume trecute pe el; Casa Rabinului, un fel de cavou unde este îngropat un rabin; „rândul nou”, unde sunt sau vor fi îngropați cei câțiva evrei care au mai rămas în Focșani. „Suntem 35 în Focșani și 60 în toată Vrancea”, spune Mircea Rond, precizând că noile morminte sunt în față, la câțiva metri de gard, pentru că a săpat mai în spate și a dat de oseminte. „Åi-a luat garsonieră”, glumește administratorul cimitirului, Nicolae Coman, despre mormântul unei femei, care și-a așezat deja placa și monumentul din marmură pe locul unde va fi îngropată.
Pe lângă picioarele mele țâșnesc șopârle în toate direcțiile. „Stați liniștită, șerpi nu sunt, că avem mulți arici”, zice Nicolae Coman și mă duce „la săpunuri”. „Aci odihnesc TRANSFORMATE în SÄPUNURI, RÄMÄÅIÅ¢ELE PÄMÃNTEÅTI ale EVREILOR CÄZUÅ¢I AL KIDUS HASEM, ASASINAÅ¢I în LAGÄRELE NAZISTE. Înhumate la 31 ianuarie 1946.”, scrie pe o placă funerară.
Aș vrea să vedeți ca și mine acest loc, nu ca pe cimitirul unei comunități distincte, al unei etnii conlocuitoare, ci ca pe o parte a istoriei Focșaniului, care nu trebuie abandonată, ci salvată din ghearele timpului, ale intemperiilor, ale hoților și profanatorilor. „Au venit și ne-au spart podul clădirii. Ce credeau că ascundem acolo? N-aveam nimic. Au vrut să fure plăcile de pe morminte, le-am găsit deplasate. Ne-au spart geamurile, ne-au furat până și plita de la sobă pe care mai cocea cartofi femeia care stătea aici. Nu mai stă nimeni de mult timp, uitați-vă și dumneavoastră, cade tavanul, e periculos”, povestește Mircea Rond, care ține și loc de rabin la slujbele de la Sinagoga din Focșani și la înmormântări, chiar dacă nu e. El spune că a încercat să repare cât de cât clădirea de la intrarea în cimitir, care pare că se va prăbuși la primul vânt mai puternic, dar că autoritățile i-au atras atenția că are nevoie de documentație, avize și s-a lăsat păgubaș, deși aceleași autorități l-au avertizat că trebuie intervenit de urgență.
Declară că Primăria Focșani ar trebui să aloce fonduri pentru renovarea clădirii și lucrări la Cimitirul Evreiesc, întrucât primește bani cu destinație specială pentru culte. Primarul Decebal Bacinschi afirmă însă că n-are nicio obligație. „Primăria nu are obligația să întrețină Cimitirul Evreiesc. Cimitirele Nordic (de la Obor – n.r.) și Sudic (din Vâlcele – n.r.) sunt ale municipiului Focșani, fiind obligația noastră să le întreținem. În Focșani mai sunt și alte cimitire, cum ar fi Sfântul Mina și două cimitire de la Mîndrești, dar sunt de parohie, nu ale municipiului Focșani. Mai este și cimitirul ostașilor căzuți din Cimitirul Nordic, pe care îl îngrijim deși nu ar trebui. Pentru cele două cimitire, Nordic și Sudic, am alocat în acest an foarte mulți bani și arată foarte frumos. S-au asfaltat aleile principale, am introdus apă. Cimitirul Sudic a fost extins cu patru hectare”, i-a spus primarul colegei mele Andriana Vlasie.
Așadar, dacă administrativ nu e al nostru, n-are decât să dispară de pe fața pământului. Cum rămâne însă cu toate sufletele acelor oameni care au contribuit într-un fel sau altul, mai puțin sau mai mult, la ridicarea acestui oraș? Domnule Decebal Gabriel Bacinschi, un primar nu este doar administratorul unui oraș, ci omul care scrie o pagină din istoria acestuia și, ca atare, nu-i puteți ignora pe cei ce au fost înaintea dumneavoastră, indiferent că sunt români, ruși, evrei, armeni, nemți sau țigani. Un oraș este un tot, un întreg, un corp al cărui cap sunteți. Nu zic să le dați bani dacă la lege scrie că nu trebuie să dați, dar zic că-i puteți îndruma, dacă nu dumneavoastră, atunci cineva din Primărie. Oamenii aceștia sunt bătrâni și poate nu se descurcă în hățișul hârtiilor de care este nevoie pentru a face un proiect, în urma căruia să primească finanțare, sunt temători, sunt suspicioși. „Au vrut să vină niște studenți din Israel să mă ajute cu cimitirul, dar mi-a fost frică să-i aduc, am refuzat, vă spun sincer”, îmi spune Mircea Rond pe drumul de întoarcere. „De ce, domnule Rond, cum adică frică? Ce se putea întâmpla? Doar vin cu profesori supraveghetori”, spun eu naivă, gândindu-mă la distracția excesivă de care s-ar fi putut teme liderul Comunității Evreiești din Vrancea. „Dacă aruncau cu pietre în ei…?”, spune aproape retoric Mircea Rond.
Oamenii aceștia trăiesc în continuare cu teama de discriminare, de antisemitism, în anul 2014, la 70 de ani de la Holocaust. Iar noi ce facem? Câteva ore de istorie ici colo, câteva învățătoare sau profesori care-și mai aduc elevii la Sinagogă atunci când în programă e rândul celui De-al Doilea Război Mondial și al ororilor lui. Dar cum rămâne cu istoria reală, palpabilă, concretă? În Cimitirul Evreiesc copiii i-ar putea vedea în poze pe evreii care au trăit aici, în acest oraș, cum erau îmbrăcați, cum își aranjau părul, le-ar putea citi numele pe monumente, ar putea auzi istoria familiilor cândva vestite, care au contribuit la construcția municipiului. „Uite, aici e familia Katz, au avut casa pe strada Simion Bărnuțiu, acum e acolo un restaurant”, spune Mircea Rond. Dar asta s-ar întâmpla dacă am ști să-l transformăm într-o destinație de turism istoric. Deocamdată însă, cele 4400 de morminte au monumentele funerare dărâmate în majoritatea cazurilor, și abia se văd printre buruienile care le sufocă.
Îmi reproșa cineva când am scris articolul despre poza de la Păunești, cu fetița moartă, dar fotografiată ca și cum ar fi fost vie, că nu ar fi fost un subiect de publicat în ziar, ci în revistele de specialitate, căci s-ar fi putut speria copiii. În galeria foto ce însoțea articolul, în multe poze, copiii erau fotografiați alături de frații sau surorile lor moarte. Nu exista în trecut această repulsie față de moarte pe care o avem astăzi, o repulsie hrănită totuși cu desene animate, filme și jocuri video extrem de violente. Eu merg cu copiii mei la cimitir, le arăt unde sunt îngropați bunicii și străbunicii mei, aprindem lumânări și le spun că deși nu mai sunt lângă noi, îi iubesc în continuare.
Cimitirele nu reprezintă moarte, ci istorie, nu macabru, ci firesc, sunt locuri unde, mai devreme sau mai târziu, ajungem cu toții. Åi n-ați vrea ca atunci când se va întâmpla asta, fie că credeți fie că nu în viața de apoi, să fie totuși un loc îngrijit, curat, unde pe cei dragi să nu-i piște căpușele?