De ceva vreme încoace, citesc tot felul de chestiuni prin care vrâncenii care muncesc în străinătate sunt ridiculizați la grămadă, ba chiar de multe ori atacați cu vorbe grele de parcă toți ar fi o apă și-un pământ. „Ia uite-l, bă, și p-ăla, nu mai știe să vorbește românește”, „Cum să-i pui, dragă, numele Ricardo, copilului? Ä‚știa au uitat, tu, de Ion și Maria”, „Åži-a închiriat și fraieru’ ăsta mașină din Italia și vine să se dea mare în România”, „Uite-o și p-aia, nu știe cât să plătească, ce să zic, s-a învățat țăranca cu euro”. Sunt doar câteva dintre cuvintele urâte pe care le-am auzit folosindu-se la adresa celor care au plecat să muncească printre străini. Dar vă întreb: ați uitat cumva cine sunt acești oameni? Ați uitat că sunt mamele, tații, frații, surorile, verișorii și verișoarele noastre, unchii și mătușile, vecini, colegi, prieteni?
Mi-am făcut aseară inventarul celor plecați din țară: MAMA, cumnata, verișori – Cela, Lică, Niță, Costel, Violeta, Florin, Ionel, Melania, foști colegi de muncă sau liceu – Mireluța, George, Mihai, Nicoleta, Ați, Dan, Narcis, Marian, Mihaela, Carmen, Ivănuș, Untulică, foști vecini – Valentin, Găbița și câți or mai fi pe care uit acum să-i menționez. Oamenii ăștia sunt în Suedia, în Italia, în Spania, în Anglia, în Irlanda, în Germania și marea majoritate nu au plecat pentru că nu mai puteau de bine în România, ci pentru că aici le-a fost refuzat dreptul la o viață decentă.
De ce să-i privim urât când amestecă italiana sau altă limbă cu româna? De peste șapte ani, mama mea stă într-o familie de italieni. Vorbește numai în italiană, limbă pe care a învățat-o la 52 de ani. Când vorbim la telefon, spune că a făcut un giretto sau că a mâncat insalata ori că și-a cumpărat o schedă. Mă amuză și o corectez, dar credeți că trebuie judecată pentru asta? N-o face pentru că vrea, ci pentru că așa îi vin cuvintele natural. A, că sunt și unii care stau trei luni în Italia apoi nu știu cum se mai zice la pâine sau la apă, asta-i cu totul altă poveste, dar de ce-i băgăm pe toți în aceeași oală?
Mulți dintre cei plecați de multă vreme în străinătate și care au copii născuți acolo le pun nume specifice țării în care locuiesc. Nu-i blamați pentru asta! Sunt niște părinți buni, căci și așa e greu pentru un copil de emigrant să se integreze într-un colectiv, e cu atât mai greu când are un nume precum Gheorghe sau Mărioara, într-o țară străină. Ori prin nume precum Gioelle, Allessandro, Leonardo sau Mary Elisabeth vor să le dea șansa copiilor lor de a se integra aproape de perfecțiune în țara unde oricum au de gând să rămână. Pentru că, din păcate, cei mai mulți dintre cei plecați nu se mai gândesc să se întoarcă. Își cumpără case acolo, au locuri de muncă, au prieteni și văd că până și în momentele grele, nu e totuși mai greu decât de unde au plecat. Sunt și părinți care le dau copiilor nume românești. Foarte bine, vor să-și perpetueze identitatea națională, dar fiecare e liber să facă ce vrea. De ce să-i judecăm ? Suntem acolo, printre străini? Åžtim cu ce probleme se confruntă? Nu, dar e așa de simplu să arunci cu vorbe, chiar și în totală necunoștință de cauză.
Vin cu mașini și aglomerează traficul. Așa, și? Problema asta îmi aduce aminte de o întâmplare de acum vreo patru ani când cumnata mea a venit pentru vreo două luni în țară. Mai stătea cu noi, în Focșani, mai stătea cu soacră-mea, la țară. Åži într-o seară aud că bate cineva la ușă. Deschid și o femeie cu o vârstă destul de înaintată intră în casă fără să o poftesc și arătând cu degetul spre cumnată’mea, zice: Uite, ți-am zis eu, e aici! Venise cu administratora de atunci a blocului. Eu eram total confuză, nu știam cine e, ce vrea să zică. Problema ei era că Mihaela, cumnata mea, venise în țară și n-o trecusem la întreținere. Am dat-o afară, i-am închis ușa în nas și m-am luat cu mâinile de cap: Dumnezeule mare, în ce țară trăim? Fata stătea câteva zile în țară și urma să plece, dar vecina care își deformase ochiul din cauza uitatului excesiv pe vizor avea planuri mari cu ea: să fie trecută la întreținere! Calmați-vă! Vin și pleacă „stranierii”, adică rudele, vecinii, colegii și prietenii noștri. Nu stau aici să aglomereze permanent traficul în acest orășel unde oricum nu mai corespunde de multă vreme reațeaua stradală cu numărul de mașini al băștinașilor, cu atât mai puțin când ne vin și vizitatori. Iarăși, îi aduc în discuție și pe cei care încalcă regulile de circulație, staționează sau parchează ca mârlanii și care, clar, trebuie sancționați, dar părerea mea e că mârlanul ar fi fost mârlan oricum, și plecat și neplecat în străinătate.
Problema banilor. Revin la mama. Când a venit în țară anul ăsta se uita speriată la un iaurt care costa vreo doi lei și ceva, în mintea ei făcându-se confuzia cu euro, crezând așadar că prețul depășește doi euro. Gândiți-vă puțin: 11 luni dintr-un an plătești zi de zi cu euro și eurocenți, ești învățat cu prețurile în această monedă, ca restul să ți se dea în această monedă, să ai în portofel sau pe card acești bani. Åži vii în România unde trebuie să faci conversia în minte. Cel puțin în primele zile e foarte greu, încercați să vă puneți în locul lor. Când vă duceți într-o țară străină nu vă este greu să plătiți în moneda țării respective, învățați fiind cu leii românești? Aveți răbdare dacă îi vedeți în fața voastră la casa de marcat, nu vor sta mult pe la noi. Vor pleca să le îngrijească bătrânii, să le curețe casele, să le construiască clădirile, să le crească altora economiile, nu pe cea a noastră decât indirect, prin banii pe care îi trimit în țară celor rămași aici și care le duc dorul. Înainte să-i apostrofați, să-i înjurați, să-i judecați, gândiți-vă că niște nepoți cresc fără dragostea unei bunici, că niște părinți își duc bătrânețile fără copiii lor cărora le aud vocea la telefon și care își înghit lacrimile gândindu-le că acolo le e mai bine, că frați și surori sunt despărțiți, că verișorii se cunosc doar de pe facebook, că familiile sunt rupte și că pentru niciunul dintre ei nu e ușor. Nici măcar pentru cei care se manifestă zgomotos, se dau mari, vin cu bolizi închiriați ori stau cu ochelari de soare într-o încăpere. Vorbesc în cunoștință de cauză, căci viața m-a dus și pe mine pe colinele Romei și dădeam cinci mii de lire pe un Monitorul de Vrancea vechi de câteva săptămâni ca să aflu ce mai e pe aici.
Cât privește sămânța de scandal cu care par să se întoarcă în țară mulți dintre cei plecați, e și aceasta explicabilă. Vedeți dumneavoastră, în alte țări regulile chiar sunt reguli și nu sunt făcute ca să fie încălcate, ci ca să fie respectate. Ori plecând de la această realitate, sunt două tipuri de „stranieri”: cei care se „descătușează” odată ajunși în țară și care se românizează la loc, adică aruncă gunoaiele pe unde nimeresc pentru că oricum nu-i amendează nimeni, apasă pedala de accelerație că poate polițaiul trece cu vederea dacă scoți 50 de euro, dau drumul la maxim la manele întrucât tulburarea liniștii publice e doar teoretic pedepsită, practic…; și există o altă categorie de „stranieri” care vor să facă totul ca afară: să nu dea șpagă pentru serviciile medicale, să nu stea la coadă la pașapoarte, să fie respectat ca cetățean, lucruri care, deocamdată, nu prea sunt posibile pe la noi, iar el se simte dator să facă o revoluție în sistem. Ambele tipuri se vor întoarce însă în țările unde muncesc. Åži va veni septembrie și vom culege viile și ne vom bea vinul și, nu știu de voi, dar eu voi bea și în cinstea lor, a vrâncenilor care ne bulversează micul orășel de provincie pentru câteva săptămâni.
Nu vă grăbiți să-i judecați! Cei mai mulți sunt confuzi. Zâmbiți, calmați-vă, eventual lămuriți-i, ajutați-i, fiți amabili, fiți civilizați. Până la urmă, de ce suntem așa de porniți împotriva lor? De ce suntem așa nervoși? Oare n-ar trebui să ne analizăm pe noi înșine, să vedem eventualele frustrări care determină o anumită atitudine? Zic și eu…
