Nu departe de Focșani, și anume în cartierul Modruzeni al Mărășeștiului, viața încă se desfășoară în general, după cu totul alte coordonate decât cele pe care noi le cunoaștem. O simplă vizită ar lăsa oricui amintiri de neșters pentru că acolo, aproape fiecare casă, fiecare familie, fiecare copil trăiește după propriile tipare, trasate în funcție de gradul de sărăcie și nevoi. Așa cum este și familia lui Doru Cristea, de 56 de ani, care a orbit, zice el brusc, pe 1 aprilie. Este tatăl a 11 copii, dintre care doar doi merg la școală: două fetițe. Alți trei au dat cartea pe coada vacii, la propriu, în timp ce ceilalți, mai mari, trăiesc de pe o zi pe alta din ce-o da Dumnezeu. Citiți, uitați-vă la poze și gândiți-vă dacă așa ceva mai este posibil în anul 2014, în plină eră a tehnologiei și civilizației!
N-au apă. N-au lumină. Le-au fost tăiate din cauza datoriilor. N-au nici măcar o casă omenească în care să își ducă zilele. În coșmelia din carton sfâșiat, cu care sunt peticiți pereții modelați din lut și paie, trebuie să încapă și să viețuiască, teoretic, 13 persoane. Cocioaba respectivă n-are cum să nu-ți atragă atenția chiar și acolo, în Modruzeni, unde mai toți sunt săraci și apăsați de nevoi. Dar parcă așa de săraci, dar și nepăsători, ca familia lui Doru Cristea nu sunt nici unii… Dacă ceilalți au proprietățile cel puțin delimitate de garduri, cum or fi ele, dar garduri, dacă au totuși o ogradă în general stearpă, dar totuși măturată… dacă în alte curți mai vezi fluturând pe sârme câte un rând de haine, în jurul cocioabei lui Doru nu vezi decât gunoaie și zdrențe înșirate de câini costelivi… N-am putut să nu mă apropii de respectiva construcție improvizată și nu mi-am putut stăpâni curiozitatea de a intra în ea, fiindu-mi aproape imposibil de crezut că acolo locuiesc, totuși, oameni! Și chiar locuiesc!
Într-una din cele două… „camere”, cea cu aerisire naturală prin pereții sparți, l-am găsit pe stăpânul casei, Doru, care ședea într-o nemișcare stranie pe unicul pat, înconjurat de o mizerie de nedescris! Zdrențe, peturi, resturi alimentare, căni ciobite, rame de geamuri cu vopseaua scorojită, sape, tot soiul de sârme și fiare rezemate de-un perete plin de gâlme, cutii, hârtii, cartoane, bucăți de bolțari sfărâmați și tot soiul de alte mizerii zăceau îngrămădite sub pat și în ceea ce-a fost odată un dulăpior, devenit acum un fel de coteț improvizat, pe care omul a așezat un radiocasetofon și o combină muzicală, inutile. O imagine de groază, întunecată, revoltătoare, un spațiu inuman transformat astfel tocmai de oamenii care-l stăpânesc! De neputința, dar parcă mult mai mult de indiferența și delăsarea lor! Cum este posibil???
Trezit din nemișcarea sa de zgomotul făcut de noi, Doru ne-a explicat că „nu v-am văzut, că sunt orb. Am orbit deodată, pe 1 aprilie. Aveam eu așa o ceață pe ochi de mai demult, da n-am avut posibilitatea să merg la doctor. Pe 1 aprilie m-am ridicat din pat, am dat să deschid ușa, dar n-am nimerit, am dat cu capul de ea și-am căzut. Din dimineața aia nu mai văd. Nu mă mai descurc să merg singur. Nu mai pot merge pe stradă, mă duc femeia și copiii pe drum și chiar la wc, vă rog să mă credeți…”, a explicat omul.
Zicea că ar fi fost, totuși, la doctorul de familie, care i-a zis că ar avea cataractă și l-ar fi trimis la Focșani la doctor specialist. Doctor la care zicea că probabil va ajunge „când o să am și eu bani pentru asta, că poate mi-o face să iau o pensie, ceva, că tare greu o ducem. Am lucrat câțiva ani la Chimica Mărășești pe vremuri, după ce s-a închis n-am mai avut ce face și-am mers cu ziua pe unde am putut. Acu nu mai pot deloc, că nu mai văd. Se duc copiii…”, a mai spus el.
Din 11 copii, doar doi mai fac școală
Unsprezece copii a făcut Doru împreună cu nevastă-sa, Liliana. Unsprezece copii, dintre care doar două fetițe mai merg la școală, una în clasa a IV-a și celalată într-a doua… Două fetițe care nu se știe unde reușesc să-și facă lecțiile, să se spele și să-și păstreze hainele curate în tot acel „grajd” părintesc! Dovadă că merg la școală stă diploma primită de una dintre ele demult, acum amestecată prin molozul și gunoaiele de pe podeaua din pământ a ceea ce a fost odată bucătărie. Diplomă ce nu a fost prețuită de nimeni pesemne, dar pe care nu m-a lăsat inima să n-o ridic de jos și s-o fixez la vedere, în crăpătura unuia dintre pereți… „Mai am trei băieți de 14, 16 și 18 ani da-s plecați peste Siret, la Movileni, la Doaga.. Se duc la vaci, stau câte două, trei săptămâni, mai vin pe acasă, pleacă iar… Ce să facem, asta-i situația. Aduc câte 2-3 milioane (lei vechi – n.r.) și așa ne mai descurcăm și noi. N-am putut să-i mai dau la școală din lipsă de posibilități. Păi ce să faci cu 200 lei ajutor social și alocații? Poți să trăiești? Și acu nici ajutor nu mai luăm că n-am putut plăti impozitul. Apa ne-au tăiat-o că avem 310 lei datorie. Și lumina la fel, că și aici avem restanță 190 de lei”, zice Doru.
Despre ceilalți șase copii ai lui, majori acum, bărbatul nu prea știe ce să spună. Ba că-s plecați la casele lor, ba că-s duși la muncă cu ziua… Oricum, niciunul nu pare să facă vreun efort așa încât să-și scoată părinții și frații mai mici din mizerie. Unul singur dintre toți șase era, la ora vizitei noastre, acasă. Costin, de 27 de ani, care a explicat la rândul său că nu are nici prea multă școală și nici serviciu, așa că atunci când are unde, se duce și el să muncească. Și când nu are, am zice că nu face altceva decât să taie frunză la câini devreme ce și în cealaltă „odaie”, cea în care sunt trei paturi și are pereții cât de cât întregi, jegul e la fel de atotstăpânitor!
Ce-i de făcut?
La fel ca mulți alții în situația lui, și Doru spune că are nevoie de ajutor. Să îi ajute cineva să-și achite datoriile, să-i ajute să aibă ce mânca, să le dea, să le facă, să le doneze… Că nu au locuri de muncă niciunul dintre ei, la fel ca majoritatea celor din zonă, că se străduiesc să muncească cu ziua, că le este greu, e de înțeles. Până la un punct. Ceea ce nu e de înțeles este de ce se complac în toată mizeria aceea, căci sărăcia nu înseamnă implicit, și jeg!
Nu e de înțeles de ce nu s-au îngrijit de copii să facă măcar opt clase, de ce hainuțele lor sunt îngrămădite prin colțuri, nespălate, de ce pernele pe care dorm au culoarea cenușii, de ce vasele din care mănâncă sunt mânjite de mâncarea anterioară, de ce puii de mâțe ling cratițele aruncate de-a valma… Nu e de înțeles de ce nu încearcă să se ajute cât de cât și singuri!
eși situația romilor ce trăiesc în comunitatea de la Modruzeni s-a îmbunătățit simțitor de când Crucea Roșie a tot derulat programe în zonă, iată că mai sunt printre ei familii care au rămas, parcă, prizoniere în rama unui tablou rușinos pentru vremurile noastre, un tablou sinistru, cutremurător… Iată că mai sunt familii care au rămas înțepenite în timp! Un timp depășit de mult de evoluția societății care acceptă tot mai greu existența unor situații ca a lor… Ce-i de făcut cu ei?!