Unsprezece organe de care NU MAI AVEM NEVOIE

0
16989


Cândva, demult, dintr-un grup străvechi de reptile au evoluat primele mamifere. Cele mai avansate forme din acest grup sunt considerate primatele – grup căruia îi aparținem și noi, oamenii. În cursul evoluției, am dobândit tot felul de caracteristici – anatomice, comportamentale ș.a. – care reprezintă tot atâtea adaptări. Dar, la un moment dat, unele dintre aceste particularități „nu ne-au mai trebuit”, căci modul nostru de viață se schimbase. Åži totuși, mai păstrăm urme ale lor. De ce? Pentru că evoluția nu e ca un proces tehnologic dintr-o uzină: scoți o piesă și o dai deoparte imediat. Evoluția e un proces îndelungat și lent; ne-a trebuit mult timp ca să căpătăm unele caracteristici și tot lent ele dispar din „dotarea” noastră, pe măsură ce evoluăm în continuare. 
 Iată exemple ale unor astfel de „piese” devenite, după cum se pare, inutile pentru organismul uman, în condițiile de azi, și pe care evoluția s-ar putea să le înlăture, încet-încet, din alcătuirea noastră. Se numesc organe vestigiale și sunt acele componente care, deși există încă în anatomia speciei noastre, și-au pierdut, complet sau în cea mai mare măsură, funcția lor originală. Evoluția le scoate treptat din „stoc”; ele apar la tot mai puțini oameni și, acolo unde există, pot fi nefuncționale. Uneori, asemenea organe mai păstrează funcții reduse, minore, sau – mai rar – pot să dezvolte funcții noi, dovadă că evoluția continuă.
 Multe caractere care sunt vestigiale la om sunt tot astfel și la alte primate sau chiar la specii ceva mai de departe înrudite cu omul. Sunt rămășițe ale unor structuri anatomice mai vechi, cândva importante pentru strămoșii animali ai mamiferelor, dar care, în cursul evoluției, și-au pierdut însemnătatea. 
 Osul coccis este un vestigiu al cozii cu care erau înzestrați strămoșii mamalieni ai omului; omul și maimuțele antropoide nu mai au cozi, dar dovada descendenței noastre din mamifere cu coadă este vizibilă în dezvoltarea embrionară (într-o anumită etapă timpurie de dezvoltare, embrionii umani au și ei o coadă, care se resoarbe mai târziu), iar mai apoi, în persistența acestui os coccis. Rareori, procesul de resorbție a cozii nu merge normal și fătul respectiv se naște cu o coadă; aproximativ 20 de cazuri de acest gen au fost înregistrate în literatura medicală. Osul coccis mai păstrează încă o oarecare importanță prin faptul că servește pentru inserția unor mușchi, astfel explicându-se probabil faptul că nu a dispărut complet în cursul evoluției omului.
 Măselele de minte sunt un exemplu de vestigialitate la nivelul danturii. Strămoșii omului aveau nevoie de maxilare mari, solide, și multe măsele zdravene, pentru a mesteca plantele crude cu care se hrăneau. Dar alimentația umană s-a modificat considerabil într-un timp relativ scurt, la scara evoluției, ducând la o micșorare a maxilarelor, pe care acum nu mai încap atâția dinți. Numărul normal de dinți la adulți este de 32, dar, în realitate, nu toți oamenii maturi au chiar atâția dinți pe arcadă. Măselele de minte – cele din fundul gurii, câte una pe fiecare jumătate de maxilar, deci 4 în total – răsar târziu (nu odată cu ceilalți dinți permanenți, ci abia după 18 ani) și adesea produc diverse necazuri care necesită intervenția stomatologului. Uneori nu răsar toate (unele rămân ascunse în maxilar), alteori răsar doar pe jumătate, iar la unele persoane chiar nu se formează deloc în cursul dezvoltării embrionare. Un studiu din anul 1999 arăta că aborigenii din Tasmania au, în proporție de aproape 100%, măselele de minte formate, în vreme ce la populația indigenă din Mexic, măselele de minte lipsesc aproape complet. Între aceste două extreme, există o imensă diversitate de cazuri. Imaginea de ansamblu este cea a unui organ devenit inutil pentru supraviețuirea și bunăstarea noastră și care este în curs de eliminare din alcătuirea corpului uman.
 Ochiul este și el sediul unor structuri pe care specialiștii le consideră vestigiale. Așa-numita plică semilunară, din colțul intern al ochiului, este o rămășiță a membranei nictitante („a treia pleoapă”), membrană ce putea fi trasă peste ochi, în scopul protejării acestuia. Ea există la multe specii de pești, amfibieni, reptile,păsări, dar rareori la mamifere. La majoritatea speciilor de primate (printre care omul) ea este foarte mult redusă. La om, printre mușchii atașați globului ocular se numără și unul, aflat în spatele ochiului, numit musculus orbitalis sau mușchiul lui Müller, căruia nu i se cunoaște nicio funcție; de aceea, este considerat vestigial. (La alte specii de mamifere, acest mușchi este funcțional și are un rol în mișcările ochilor.)
 Åži în jurul urechii se găsesc mușchi (numiți mușchi auriculari) care, la numeroase mamifere, au o mare importanță, deoarece, prin contracțiile lor, urechile pot fi „ciulite” sau orientate în diferite direcții. La om și la maimuțe antropoide precum orangutanul și cimpanzeii, acești mușchi sunt slab dezvoltați și, în multe cazuri, nefuncționali. Ca o curiozitate, la un mic număr de persoane mușchii auriculari sunt îndeajuns de dezvoltați pentru a le permite să-și miște urechile cu ajutorul lor; există, așadar, în cadrul speciei umane, o variabilitate în ceea ce privește dezvoltarea acestor mușchi, dar evoluția pare să meargă în sensul reducerii funcției și a volumului lor. Totuși, în cazul primatelor, pierderea capacității de a-și ciuli urechile este compensată de capacitatea de a a-și roti mult capul în diferite direcții, pentru a percepe mai bine sunetele.
 Alți câțiva mușchi din corpul uman sunt considerați vestigiali; ei nu sunt prezenți la toți oamenii, dar absența lor nu pare să aibă niciun efect nociv, după cum nici prezența lor nu pare să aducă beneficii apreciabile. Mușchiul occipitalis minor, situat în partea posterioară a capului și conectat cu mușchii auriculari (ai urechii), este prezent în proporții variabile în populațiile lumii; un studiu vechi, din secolul al XIX-lea, susținea că el ar exista la toți malaezii, la 50% dintre japonezi, 36% dintre europeni, dar că nu exista la melanezieni și la populația Khoikhoi din sud-vestul Africii.
 Mușchiul palmaris longus, din structura mâinii, se prezintă mai degrabă ca un tendon subțire, situat pe partea internă a antebrațului, spre încheietura mâinii; el lipsește la 14% din populația lumii (deși proporția variază mult de la o etnie la alta), dar absența lui, la una sau la ambele mâini, nu pare să prejudicieze funcția acestora: un studiu din 2005 arată că nu are o influență notabilă asupra forței de apucare.
 Mușchiul levator claviculae, situat în spatele gâtului, există doar la 2-3% dintre oameni, deși este prezent la marea majoritate a speciilor de mamifere, inclusiv la rudele apropiate ale omului – maimuțe antropoide precum orangutanii și gibonii. Din cauza rarității sale, unii specialiști îl consideră un atavism – un fenomen biologic ce constă în apariția sporadică, la un mic număr de indivizi, a unor trăsături ancestrale care, la marea majoritate a populației, au dispărut de multe generații.
 Mușchiul piramidal al abdomenului, un mușchi mic, de formă triunghiulară, lipsește la 20% dintre oameni; studiile de anatomie sugerează că forța generată de contracția lui ar fi relativ mică, deci el nu ar avea un rol esențial pentru buna funcționare a musculaturii abdominale, în ansamblu.
 Mușchiul plantar, compus dintr-o mică masă de de fibre musculare și un tendon lung, este situat în interiorul labei piciorului, în zona călcâiului tălpii; lipsește la 7-10% din populația lumii; are un rol minor în mișcările genunchiului și ale gleznei, dar nu este esențial pentru funcționarea acestor articulații; de aceea, este adesesa folosit (ca și mușchiul palmaris lingus) ca sursă de grefe tendinoase, atunci când e nevoie de operații pentru înlocuirea unui tendon mai important, vătămamt, din altă parte a corpului. 
 Am lăsat înadins la urmă cazul apendicelui vermiform, socotit adesea un caz „clasic” de organ vestigial; l-am lăsat la urmă întrucât merită o discuție puțin mai detaliată. La drept vorbind, există încă discuții între specialiști privind rostul acestui organ. Că el este o rămășiță a unei structuri cu funcție digestivă, existentă la strămoșii mamalieni ai omului, pare neîndoielnic, dar nu se știe precis dacă el este chiar inutil sau dacă mai are totuși unele funcții de oarecare importanță pentru organism. Istoric vorbind, s-a dovedit în multe cazuri că organe cândva considerate vestigiale aveau, pur și simpli, funcții încă neidentificate la vremea respectivă. 
De exemplu, anatomistul german Robert Wiedersheim a publicat, în anul 1893, o carte în care enumera nu mai puțin de 86 de organe umane pe care le considera vestigiale. Multe dintre acestea, însă, erau de fapt organe cu funcții foarte importante în corpul omenesc; atâta doar că aceste funcții nu erau cunoscute. Revenind la apendice, a existat cândva, în lumea medicală, o tendință de a considera apendicele nu numai inutil, ci de-a dreptul periculos, datorită faptului că era susceptibil de a se inflama provocând cunoscuta apendicită acută, o urgență chirurgicală. La jumătatea secolului XX, mulți medici competenți încă mai erau convinși că apendicele nu are nicio funcție benefică pentru corpul uman. 
 Dar, dacă nu are niciun rol în digestie, nu înseamnă că nu face nimic pentru corp. Unii specialiști au sugerat că ar avea un rol imunitar; mai  nou, în conformitate cu ideea – și ea destul de nouă – că organele vestigiale pot dobândi funcții noi, alți cercetători au sugerat că apendicele ar servi ca un fel de depozit pentru păstrarea unor rezerve de bacterii intestinale, ajutând astfel la refacerea populațiilor de bacterii din intestin (microbiomul intestinal) după unele boli, intoxicații, tratamente cu antibiotice sau alte evenimente neplăcute care ar duce la pierderea acestor microorganisme, despre care știm acum că joacă un rol vital în sănătatea noastră. 
 Prin urmare, specialiștii nu se mai grăbesc să afirme că apendicele nu e bun de  nimic și ar putea fi oricând înlăturat fără grijă. Fără să fie neapărat esențial pentru viață, s-ar putea să nu fie, totuși, lipsit de rost. La drept vorbind, poate că, dând acestui articol titlul pe care i l-am dat, presupunem prea multe; cine știe, și alte organe despre care credem că sunt vestigiale s-ar putea dovedi importante; nu că n-am putea trăi fără ele, dar nu-i exclus să descoperim că, spre deosebire de ceea ce credem acum, au și ele, cumva, un rost al lor…
 Mihaela Stănescu 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here