Peste 250 de oameni, mari și mici, sănătoși și bolnavi trăiesc mai ceva ca-n Somalia, într-o comună de la noi din județ. Nici n-ai bănui, străbătând străzile străjuite, pe dreapta și pe stânga, de case cochete, colorate, ridicate într-un stil cu totul aparte, că undeva, în aceeași comună, în locul numit „În Å¢igănie”, vei reuși să te întorci cu secole, în timp! Locul respectiv se află în comuna Bălești și spre el, niciodată nu și-a îndreptat atenția vreun ONG. În Å¢igănia din Bălești, părinții au uitat câți copii au și cum îi cheamă. Acolo sunt fetițe la vârsta pubertății gravide cu iubăreți aflați la a doua tinerețe. Sunt puradei neînregistrați, deci inexistenți pentru societatea în care trăim. Sunt mulți copii care nu merg, și nici nu vor să meargă vreodată la școală! În Å¢igănia din Bălești, unchii și nepoții pot avea, deodată, vârsta de patru luni de exemplu, iar adulți și copii cu handicapuri grave zac mâncați de roiuri de muște. Din toate aceste motive și multe altele, primarul comunei, Stancu Bălescu, și Constantin Toader, președintele Asociației Romilor pentru Integrare prin Dezvoltare Rurală Durabilă, lansează un apel public către toți cei care doresc să le devină parteneri în derularea unor proiecte și programe care să ducă, totuși, „Å¢igănia”, în mileniul trei! Monitorul de Vrancea se alătură demersului lor și vă prezintă, începând de astăzi, cum își duc zilele, la marginea județului, sute de oameni la fel ca noi!
Maghernițe din lut, strâmbe și cu pereți denivelați, ca niște bube prelungite din pământul din care s-au ridicat, stau pitite pe după casele mici, dar totuși tencuite. Dărăpănături ce par scuipate precum semințele printre dinții unui trecător scârbit, neîmprejmuite și fără toalete, sau cu WC-uri improvizate din zdrențe se ivesc straniu printre locuințele dotate cu antene parabolice și care care au totuși garduri. Uși căscate ca niște guri întunecate, cu praguri înnegrite aidoma gingiilor bolnave ale unei guri cu dinții roși și stricați, peste care pășesc piciorușe mici, cu degetele năclăite de noroiul uscat al prea multor zile…
Fetițe și băieței cu ochi imenși și negri, cu obraji rotunzi, „fardați” de dâre de jeg și muci întinși cu mâna, ale căror singure jucării sunt ba o lingură, ba un capăt de ață, ba un bețișor… Iar din loc în loc, pe lângă casele mai răsărite, rufe fluturând în aerul uscat, ca o încăpățânare a civilizației de a-și întinde timid, tentacule fine și în lumea aridă a „Èšigăniei”. Rufe întinse ca o prevestire a ceea ce ar putea fi, dar nu este…
Undeva, la margine de drum, în pământul scos din șanțul alăturat, trei puradei de câțiva anișori, ciufuliți, cu goliciunea acoperită iluzoriu doar de niște tricouri șui, sau de hăinuțe murdare, erau absorbiți de felul în care își pot îngropa unul altuia, mânuțele, la propriu. Ceva mai încolo, o fetiță muta cu o lingură din aluminiu praful de pe drum, făcând movile mici pe care alți puradei le dărâmau răutăcioși, călcând pe ele cu satisfație maximă! Alți mititei ședeau pe marginea șanțului bălăbănindu-și piciorușele și întrecându-se care mai de care să fărâmițeze buza celuilalt mal al șanțului cu degetele goale, murdare, în timp ce părinții lor, care-or fi fost ăia, s-au adunat ca la comandă în centrul Èšigăniei când au aflat că au vizitatori: Stancu Bălescu, primarul comunei Bălești, și Constantin Toader, președintele Asociației Romilor pentru Integrare prin Dezvoltare Rurală Durabilă. Mult prea preocupați să-și verse of-urile acestora, mi-au lăsat cale liberă mie, primul ziarist rătăcit prin locurile lor.
Zeci de suflete, în câțiva metri pătrați
Ionel Oaie, primul căruia i-am trecut pragul, zice că are nouă copii, dar nu e foarte sigur cum îi cheamă și nici câți ani au. Se așează pe patul acoperit cu o coajă de pătură, își drege glasul, se încruntă, dă ochii roată prin odaie și începe să-i enumere. Mai întâi, firește, pe cei ce-i are în fața ochilor. Carevasăzică: „E Georgiana, de 20 de ani, Cristina de patru luni, Geta de 9 ani…”. Pauză de gândire. Concentrare maximă. Renumărat pe degete… reluarea numelor deja spuse, șiiiii… „Da, știu! Leana de 10 ani, Iulică de 18 ani, Lazăr de 14 ani, Ion de 7 ani, Neicu de 4 ani, Costel de trei ani jumate….”, zice, și-l întrerup, că ceva nu se leagă… Cum să aibă doi copii născuți la diferență de juma de an?! „Păi da, că așa a rămas gravidă mama”, zice Georgiana, cea de 20 de ani. „Și mai sunt Dragoș, Florin de patru ani și… am uitat care mai sunt”, continuă Ionel, oprit brusc de aceeași fiică. „Stai bre că ăștia sunt ai mei! Eu am așa, pe Florin de 3 ani, pe Dragoș de 4 ani și pe Cristi de un an și trei luni! Ä‚știa sunt ai mei, doamna”, îmi spune fata care, făcând un calcul simplu, dacă are cel mai mare copil de patru ani, și ea 20, înseamnă că a rămas gravidă la doar 15 ani!
În casa lor formată doar dintr-o odaie, sunt trei paturi mari și late. În ele, zice Ionel, dorm toți noapte de noapte, de te și miri unde și când mai au intimitatea necesară să se… înmulțească în asemenea ritm! Se pare însă că acolo, acest act ce face parte din viață se petrece atât de firesc încât nu mai atrage atenția nimănui! Greu de crezut că există vreun puradel în Èšigănie, care să mai creadă că a venit pe lume adus de barză! Greu de crezut și că a trecut prin zonă cineva care să le aducă la cunoștință fetelor și băieților și părinților lor că există metodele foarte accesibile de contracepție! Că numărul copiilor pe care vrei să-i aduci pe lume, și momentul când o faci, poate fi controlat, că el depinde doar de tine, ca viitor părinte!
Spre exemplu, în casa lui Ionel, pe unul din paturi stăteau, culcați pe spate, mătușa cu nepotul! Mătușa Cristina, ceva mai mică, de doar patru luni, adică fiica lui Ionel, era legănată pe picioare de Gica, sora cu handicap a bărbatului care-l legăna în același timp în brațe pe Cristi de un an și trei luni (nepotul Cristinei), copilul Georgianei! Mai înțelegeți ceva?! Nu-i de mirare că cel care e capul familiei a uitat numele propriilor odrasle și vârsta acestora!
Un copilaș cu handicap grav mâncat de muște
Odaia căreia-i zic „acasă” numeroșii membri ai familiei lui Ionel ar putea să poarte mult mai bine numele de grotă. Pereții denivelați, cu umbre de var roz întrupte de porțiunile cenușii ale cimentului (sau lutului?) cu care a fost peticit pe ici și colo, sunt uniți, la bază, de podeaua turnată din pietriș, cu care tălpile goale ale odraslelor s-au obișnuit. Între acești pereți, te izbește straniu zâmbetul larg, nefiresc de senin, al persoanei (de sex incert la prima vedere) ce leagănă pe brațe și picioare, cei doi copii. „E soră-mea, Gica. E handicapată. Așa s-a născut și stă și ea cu noi aici. S-a născut strâmbă la mâini și la picioare. Cred că trebuia să ia pensie, da n-avem bani de doctor”, spune Ionel, în timp ce soră-sa-i certifică vorbele ridicându-și, cu același zâmbet tâmp și larg, mâneca lăbărțată a puloverului. Lăsase din brațe băiețelul de un an și trei luni. Întins pe pat, acesta dădea din mâini și din picioare într-un fel nefiresc, iar ochii oblici și trăsăturile fețișoarei dădeau de bănuit că are un handicap.
Bietul copil, cu gura căscată, cu limbuța scoasă printre buze, părea atât de neputincios, încât parcă până și muștele s-au prins de asta, chinuindu-l extrem. Sâcâitoare, mizerabilele insecte se așezau cu zecile pe trupul lui, se plimbau pe obrăjorii lui, îi intrau în gură, în nări, în ochii, care parcă nu puteau nici să clipească… „E bolnav, handicapat. Nu șade-n cur, nu merge. Așa s-a născut. Nu știu ce are, că nu mi-a zis doctoru. Mi-a dat la mână niște hârtii, toate-s la dispensar. Cică tre să ajung la un doctor special la București, da când om avea bani”, zice Georgiana, mama bietului băiețel.
Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, când să plec, Ionel m-a tras deoparte să-mi zică, timid. „Știți, uitați ce am și eu la picior… Nu pot merge mult, nu pot munci… Că și eu am handicap”, spune, descălțîndu-se și scoțînd la iveală din pantoful scorojit, laba răsucită a piciorului lui. „Mă ajutați să am și eu o pensie, ceva? Că nu pot munci, mă mai duc cât pot cu ziua, se mai duce și nevastă-mea Mariana… Că e greu, avem numa alocațiile copiilor”, explică.
Copii fără școală – viitor incert
Deși au vârste cuprinse între 20 de ani și patru luni, iar șase dintre copiii lui Ionel ar fi trebuit să fie ori absolvenți, ori elevi, nici vorbă de școală! Niciunul, dar niciunul nu știe să scrie sau să citească și dacă-i întrebi, nici nu vor să facă așa ceva! La ce să le folosească? Doar ăsta-i modelul propăvăduit de proprii părinți, și de mica lor lume, în general! Alt viitor decât munca zilieră și, cu ceva noroc, plecatul peste hotare, pentru ei nu există. Iar pentru fete, țelul suprem, sau nici măcar țelul, ci mersul natural al firii e să facă copii. Că vorba aia, „dacă-i dă Dumnezeu” nimeni nu se poate opune! „Cum să-i trimit la școală așa dezbrăcați? N-avem cu ce-i încălța, îmbrăca, de abia o ducem de pe-o zi pe alta, nu vedeți? Nici la doctor nu ne putem duce că n-avem bani, drumul costă, toate costă”, e justificarea lui Ionel. Și ca ei, mult prea mulți de acolo…
Spre exemplu, copiii acum adulți ai Vioricăi Oaie, de 62 de ani. Școala a fost ultimul dintre lucrurile la care femeia s-a gândit că ar fi necesară acestora! Singurele lucruri pe care le consideră grave sunt faptul că fiica, ce la 23 de ani are deja trei copii, a fost nevoită să plece la bărbatul ei din Buda „care-o ia mereu la omor. A plecat că aici n-a primit de la primărie niciun ajutor”, zice Viorica. „Mai am un băiat pe care l-a gonit neavutul în Italia. Și mai am un băiat de 20 de ani care are un rinichi scos, stă aici cu mine, numa-ntr-o cameră, fără lumină. Vai de noi, că nu putem munci, el de boală, eu de bătrână. Nu ne poate ajuta și pe noi cineva?”, întreba femeia.
Mâine, alte povești din Èšigănia Băleștiului
Mâine veți putea citi în paginile cotidianului nostru cum își duc zilele alte familii din Èšigănia din comuna Bălești, familii pentru care primarul comunei, Stancu Bălescu, și Constantin Toader, președintele Asociației Romilor pentru Integrare prin Dezvoltare Rurală Durabilă, lansează un apel public către toți cei care doresc să le devină parteneri în derularea unor proiecte și programe care să le schimbe viața, și în primul rând mentalitatea, în bine.
Spre exemplu, mâine veți afla povestea a două surori de 16 și 14 ani, ambele gravide, cea din urmă cu un „amorez” de 46 de ani. Veți vedea tot mâine ce au de gând să facă aceste copile care au abandonat de mult școala, cu copiii pe care îi vor naște în foarte scurt timp.
