Marți am ajuns în Cimitirul Nordic împreună cu copiii mei. Am fost la mormântul bunicilor, cărora le duc dorul, căci au fost oameni buni și salvatori ai copilăriei. „Hai, mama, nu te mai gândi la ei”, m-a îndemnat fetița văzându-mă tristă și cu lacrimi printre gene. Dar n-am cum să nu mă gândesc și să nu regret că s-au dus atât de repede și n-am cum să nu-mi reproșez că nu i-am sunat mai des, că nu le-am spus destul cât de mult îi iubesc, că nu le-am mulțumit pentru duminicile la cofetărie și la film, pentru vacanțele fără griji, pentru taberele și excursiile pe care le-au plătit din pensiile lor, pentru primii blugi Piramide, pentru cărțile pe care le-am citit, pentru cozile la carne în spate la Plombă, pentru prima sticlă de Pepsi, pentru petrecerile cu cântece cernăuțene și zilele de naștere cu colegele de clasă, pentru liniștea, siguranța, dragostea, grija ce ni le-au oferit.
Dar, în ciuda introducerii lungi, nu ăsta e subiectul acestui episod.
Am vrut să-mi duc copiii acolo unde eu și sora mea mergeam când eram mici și veneam cu bunica noastră la cimitir. Mi-o aminteam ca pe o zonă frumoasă, îngrijită, care ne stârnea curiozitatea. Marți însă, nu știam unde mă aflu. Am intrat pe aleea care duce spre partea unde sunt pietrele funerare pe mormintele soldaților sovietici, dar nu mi-a venit să cred ce văd: bălării înalte de doi metri, un loc care nu părea să facă parte din cimitirul unei reședințe de județ, ci dintr-un oraș părăsit, pustiit, unde nu mai are cine să aibă grijă de nimic. Doar în marginea aleii se mai vedeau pietrele funerare, în rest, totul era năpădit de buruieni. Frunzele castanilor care străjuiesc aleile sunt ruginii, bolnave, multe au căzut, te simți dintr-o dată în luna octombrie. „Glorie eternă ostașilor sovietici, căzuți în lupta pentru libertatea și independența Uniunii Sovietice. Glorie Eroicei armate sovietice, care a eliberat România de sub jugul cotropitorilor fasciști”, scrie pe monumentul în vârful căruia o stea roșie luminează somnul de veci al soldaților sovietici. De altfel, pe toate pietrele funerare există aceeași stea roșie, simbol al comunismului.
.JPG)
Stele roșii sunt și pe cele două amfore așezate în dreapta și în stânga unei construcții pe care cândva parcă scria ceva, dar care acum pare un simplu zid, năpădit și el de buruieni. Cele două bănci de piatră sunt sufocate de vegetație, mâncate de timp, de soare, vânt, zăpezi și ploi. De jur împrejur, nu mai vezi istorie, ci un loc pe care natura l-a acaparat.
„Nu mai țipa, mama, trezești soldații”, i-am spus cu un zâmbet trist fetiței mele, care, la numai 4 ani și 9 luni, tot încearcă să înțeleagă moartea de când soacra mea se îmbracă în negru, după ce sora ei s-a dus de pe lumea asta. „Åži vor fi bucuroși dacă-i trezesc?”, m-a întrebat foarte serioasă fetița mea. „Åžtiu și eu, mami….? Când vor vedea ce-i aici, nu cred că vor fi prea bucuroși”, i-am răspuns. Åži m-am gândit la Ismail Kadare și la „Generalul Armatei Moarte”.
„Dar din ce țară vin soldații aceștia?”, m-a trezit fetița din reveriile literare. I-am răspuns că din Rusia, apoi m-a întrebat cine e președinte în Rusia și i-am spus că Vladimir Putin. „Åži va veni și el aici?”, m-a întrebat fetița. „Păi…. Dacă ar ști cum arată locul ăsta, probabil că ar veni”, i-am zis cu același zâmbet trist, căci ruși sau neruși, sovietici sau nesovietici, acei zeci sau sute de soldați ale căror oase odihnesc în pământul Focșanilor merită măcar atât din partea noastră, a celor care n-am trâit vremuri de război, dar suntem oricând gata să le judecăm: să nu-i sufocăm în moarte cu buruieni de doi metri și nepăsare.
Åži doar puțin mai încolo, pe multele cruci albe ale soldaților români căzuți în Primul Război Mondial, stau ciori ce abia catadicsesc să-și întindă aripile la auzul glasurilor copiilor mei. Aici, iarba e mai verde și nu chiar atât de înaltă. „Eroi, camarazii voștri din 10 Dorobanți nu vă uită”, scrie pe o piatră funerară. Dar pustiul de acolo, ciorile de pe cruci, buruienile aduc a uitare, nu a aducere aminte, nu a respect pentru cei care își dorm somnul de veci după ce au murit pentru noi, ăștia de acum, care ne plimbăm, care facem cumpărături, care postăm pe facebook, crezând că e firesc, fără să ne gândim măcar pentru o clipă că în urmă cu numai o sută de ani pe aici alți oameni își dădeau viețile lor pentru unitate, libertate…. Cuvinte… Simple cuvinte…. Lucruri care credem că ni se cuvin, dar care în urmă cu numai o sută de ani trebuiau cucerite. Se murea pentru ele.
Iar acum noi, o comunitate întreagă, ne lăsăm morții (căci și ei sunt ai noștri) într-o uitare, într-o sufocare nepermise. Inițial am vrut să-l sun pe șeful de la Administrația Cimitirelor, să-l întreb cum de a ajuns așa locul acela, însă apoi mi-am dat seama că responsabilitatea e a noastră, a tuturor. Căci fiecare mergem la mormintele celor dragi, mai smulgem buruiana, mai curățăm, mai aprindem o lumânare, dar îi uităm pe acei morți fără nume, ale căror suflete s-au înălțat totuși la cer în aceleași locuri ca rudele ori prietenii noștri. Åži dacă lor nu are cine să le aprindă o lumânare ori să le smulgă iarba de pe morminte n-ar trebui noi, membrii acestei comunități, să facem asta? Eu zic că da și chiar o voi face. Dar până atunci, să ne fie rușine!
