GALERIE FOTO: Oamenii, NU BANII, au grijă de oameni. Realitatea din spatele legilor pentru persoane cu handicap

0
949


Este dependent de dializă, suferă de inimă și are diabet. Bolile i-au secătuit puterile astfel încât, la 53 de ani, s-a trezit că nu-și mai poate câștiga muncind pâinea cea de toate zilele, așa cum a făcut toată viața. Tudor Corneliu, din satul Viișoara, comuna Vidra, s-a trezit în situația dramatică de a merge în fața Comisiei de evaluare care a decis încadrarea sa în gradul grav de handicap, cu asistent personal. Acest lucru e scris negru pe alb pe certificatul său însă, ca și mulți alți oameni aflați în situația sa, s-a trezit că nu poate avea un om care să-l îngrijească fiindcă acesta ar trebui angajat de primărie și, ca mai toate primăriile din județ, nici cea din comuna lui nu are fonduri pentru așa ceva. Așa că omul și-a luat picioarele la spinare și a bătut drumurile iarăși până la Focșani, pentru ca să-i fie incluși în amărâta de indemnizație de 293 lei lunar și banii de însoțitor. Specialiștii atrag atenția că acest lucru nu reprezintă o soluție, fiind mulți oameni cu handicap care efectiv au nevoie de o persoană care să-i îngrijească cu simț de răspundere, așa cum prevede legea! 
 Să te descurci singur în toate aspectele vieții dacă ai picioarele amputate de exemplu, dacă nu ai degetele la mâini, dacă ești imobilizat într-un fotoliu rulant, dacă ești afectat de o boală psihică, de o afecțiune cruntă, invalidantă, etc., etc., etc. este, fără îndoială, imposibil. Și pentru că este absolut evident imposibil, legiuitorul a decis, prin Legea nr. 448/ 2006 că acești oameni loviți de destin să fie ajutați de alți oameni, plătiți de stat: asistenții personali. Numai că de o bună bucată de vreme, această profesie pare a fi pe cale de dispariție și culmea, nu pentru că nu ar fi cerută, cum se zice, pe piața muncii, ci pentru că tot statul, care a înființat-o, o desființează tacit din… lipsă de fonduri!
Pur și simplu, primăriile nu au fonduri să-și încarce schema de personal cu asistenți personali decât, spun reprezentanții acestora, doar în caz de forță majoră. Ca de exemplu, când e vorba de copii cu handicapuri grave. O nedreptate strigătoare la cer, o realitate de-a dreptul inumană, susțin însă oamenii loviți de destin cu boli crunte și aparținătorii acestora (a celor care au norocul de a avea așa ceva!).  Primii, pentru că se trezesc dintr-o dată condamnați la izolare și suferință. Și ceilalți, pentru că oricum își îngrijesc rudele cu handicap, motiv pentru care nu se pot angaja în altă parte și după ani și ani de chin și muncă de ocnaș (fiindcă nu e deloc ușor să îngrijești un om cu handicap), se trezesc fără pensii, nu au asigurare de sănătate și nici vreun venit din care să-și ducă zilele. O situație imposibilă și aberantă, cu atât mai mult cu cât cel care nu respectă legea este chiar statul! 
 În disperare de cauză, cei de la Direcția pentru Protecția Persoanelor Adulte cu Handicap (DPPAH) Vrancea, care cunosc îndeaproape efectele acestei realități aberante, spun că au contactat primăriile astfel încât măcar documentele necesare pentru acordarea indemnizației de însoțitor să fie întocmite cu prioritate, să se transmită prin fax, nu prin poștă, iar persoanele cu handicap grav, dacă tot n-au asistent personal plătit, să încaseze cel puțin banii cuveniți acestuia și eventual, să-l plătească… la negru! Pentru că așa se traduce (nu-i așa?) plata unui om care lucrează fără contract de muncă!
 Până a obține însă acești bani, persoana cu handicap grav e nevoită să bată drumurile cum poate, așa cum s-a întâmplat și cu Tudor Corneliu, din Viișoara. Cel puțin el încă se mai poate ține pe picioare și între cele trei zile de dializă a reușit să găsească puterea fizică să mai facă un drum la DPPAH Focșani, cu ancheta socială în „dinți”, ca să i se emită acordul necesar la… primăria de domiciliu, pentru a putea intra în posesia indemnizației de însoțitor. „Degeaba există pe certificatul de handicap opțiunea încadrării în gradul grav cu asistent personal, de vreme ce primăriile nu au bani să angajeze. Este o problemă gravă, pentru că în realitate sunt foarte multe persoane cu handicap grav care efectiv au nevoie de cineva care să-i îngrijească și nu de bani în schimbul acestei persoane. Legea prevede dreptul la asistent personal, însă acest lucru este imposibil în realitate. Domnul Tudor Corneliu a venit la noi cu ancheta socială, acordul lui a fost deja făcut și, ca să intre în plată începând cu luna iulie, acesta a fost trimis la primărie prin fax”, a declarat Iulian Bulat, directorul DPPAH Vrancea.  
         Pe drumuri, cu cateterul în jugulară și în braț
 Unii oameni afectați de handicapuri grave, poate cei mai mulți, măcinați de dureri și neputință, pur și simplu nu pot pricepe sau nu mai au răbdarea necesară pentru a înțelege de ce parcă toată lumea le pune piedici pe lungul drum al obținerii drepturilor ce li se conferă, teoretic și mai puțin practic, odată cu nedoritul statut de handicapat. Nu înțeleg termenii în care doamna de la asistența socială a primăriei le spune ce acte le mai trebuiesc. Nu înțeleg de ce trebuie să se ducă ei, ca niște mesageri ai suferinței, din ușă-n ușă, de ce trebuie să aștepte, de ce nu e pentru ei, care de abia se mișcă, un alt mod de rezolvare a tuturor acestor probleme, așa ca-n celelalte țări europene cu adevărat civilizate… Nu înțeleg nici de ce, atunci când nu înțeleg și se plâng prin mass-media, cei de pe la instituții se supără și îi iau la trei păzește… 
Pur și simplu nu înțeleg, așa cum s-a întâmplat, deunăzi, și cu Tudor Corneliu. Un om mărunțel, cu fața tristă, cu privirea resemnată și cu trupul adunat parcă ghem în el însuși, ca să strângă înăuntru, cât mai poate, viața care i-a mai rămas… Un om obosit, chinuit, transpirat de atâta alergătură și neliniște, care s-a așezat zilele trecute pe un scaun din redacție cu acea modestie și jenă a omului simplu, de la țară, care nu vrea să deranjeze și încearcă, parcă, să ocupe cât mai puțin spațiu, strângându-și lângă picior sacoșa plină cu acte și medicamente… „Le port cu mine, că dacă nu le am și mă simt rău, cine știe ce pot să pățesc. Am venit aici la handicap că m-au trimis de la primărie, că nu știu ce îmi mai trebuie ca să-mi dea banii. Nu vor de la primărie să mi-i dea, au sunat și cei de la handicap acolo și le-au spus să mi-i dea! Îmi este foarte greu să tot vin la Focșani, nici bani nu am, că n-am niciun venit până nu primesc banii de handicap, și nici nu are cine să umble pentru mine…”, a spus omul. 
 De două luni și jumătate, Corneliu face dializă. De trei ori pe săptămână – marți, joi și sâmbătă – pleacă de acasă în zorii zilei, este adus la Centrul de Dializă din Focșani, unde timp de patru ore i se curăță sângele de toxinele pe care rinichii nu mai reușesc să le filtreze. „După asta mă simt mai bine. Dar de exemplu, de sâmbătă până marți nu mai fac, că așa-i programarea, și simt, sunt sfârșit…. Mai am și hipertensiune, se duce când la 20, când la 14… Că așa m-am îmbolnăvit de rinichi, tratând tensiunea mi-am distrus rinichii. Normal, rinichii au fost bolnavi, dar eu n-am știut. Dacă tratam rinichii, nu mai făceam tensiune, dar de unde să știu…”, a explicat Corneliu, desfăcându-și ușor cămașa la gât și odată cu acest gest, scoțând la iveală și cateterul montat în jugulară…. „Mai am un cateter și în mână, mi l-au montat săptămâna trecută, la Fundeni… Așa stau, cu amândouă, așa dorm, așa merg… Și a mai dat și diabetul peste mine, că parcă nu aveam destule…”, a oftat sărmanul…
         Transplantul, unica speranța în fața morții
 Corneliu mărturisește că obosește crunt chiar și când stă degeaba, astfel încât nu se mai pune problema c-ar mai putea câștiga vreun ban muncind, așa cum a făcut înainte de boală. Consideră un noroc faptul că are lângă el o creștină care-i poartă de grijă, bolnavă și ea, dar totuși mai în putere decât el, și care poate ar fi putut să-i fie asistent personal dacă primăria avea fonduri s-o angajeze… „Ea este în gradul III de handicap, primește numai 33 de lei, dar suntem mulțumiți că măcar beneficiază de sprayul ăla pentru astm gratis și nici nu plătește la spital dacă e nevoie de internare. Eu am mai fost însurat, am patru copii, dar am divorțat după 24 de ani de căsnicie. Am stat șase ani singur și apoi am întâlnit-o pe ea, i-a murit soțul, are și ea copii la casele lor, e femeie bună. Ne înțelegem bine, numai că ne descurcăm greu, că nu mai pot munci. Înainte am lucrat tot timpul, mai întâi șase ani la mină la Lupeni, apoi șofer pe la patroni, care nu mi-au făcut carte de muncă. Am lucrat și în construcții, particular… Acum nu mai pot, mi s-au uscat amândoi rinichii…”, explică omul. 
 A fost fericit să audă că de fapt, problema lui cu indemnizația s-a rezolvat, că hârtia după care a fost trimis a ajuns prin fax la Vidra, așa încât din august va încasa atât cei 293 lei indemnizația sa de handicap, cât și cei aproximativ 600 lei indemnizația de însoțitor. „O lună vedem noi cum ne descurcăm, dar măcar din august știu că vin banii. Că unele medicamente trebuie să le cumpăr, acum dau 200 lei lunar pe ele, să văd cât o costa și pentru diabet… Trebuie să țin regim strict și așa ajungi mai scump decât dacă ai mânca normal… Este greu”, a oftat el. 
Știe că viața lui atârnă de dializă și mai știe și că singurul lucru care l-ar salva  de la moarte ar fi transplantul. În sufletul său încă găsește puterea să licărească un firicel de speranță și spune că va face dosarul necesar pentru înscrierea pe lista de așteptare. „Am grupa A2, poate s-o găsi un donator. Dar sunt acolo oameni care așteaptă de zece ani, așa că nu știu, zău… Dacă fac transplant, scap de dializă. Dacă nu, fac până la moarte… Asta e viața mea”, a spus, băgându-și atent în sacoșa cu medicamente, actele. 
         Călător între viață și moarte
 S-a ridicat. Și-a luat sacoșa-n mână. Și a plecat. A plecat, parcă, mai puțin apăsat de griji decât a venit. A plecat ceva mai bucuros că în viața lui atât de chinuită, statul i-a acordat, totuși, banii la care are dreptul odată cu înregimentarea în categoria celor cu handicap. Grav. Și fără asistent personal.  
El o mai duce pe picioare, cât o mai duce-o. Cât despre ceilalți, căzuți la pat și singuri, Dumnezeu cu mila. Că Statul, cât e el de Stat, dovedește impotență la capitolul respectarea literei propriei legi (448/2006) care spune, la Secțiunea 2, art. 35, că „persoana cu handicap grav are dreptul, în baza evaluării sociopsihomedicale, la un asistent personal”. Persoana cu handicap are dreptul la un asistent personal angajat cu contract legal de muncă – doar e și el om! – care să o îngrijească, să umble pentru ea peste tot pe unde trebuie, așa încât existența și așa chinuită de boli să fie dusă cât mai aproape de limita decenței la care are dreptul oricare cetățean al unui stat civilizat.  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here