Am ajuns în Costișa, satul bunicilor mei, după mulți, mulți ani. Îmi aminteam dealurile domoale, verdele și galbenul alternând pe ele, râsetele copiilor care așteptau cireada de vaci, florile nemuritoare din care ne făceam coronițe, dulceața de nuci a bunicii și paharul cu apă rece din fântână cu care ne întâmpina de fiecare dată, oalele din lut de unde furam smântâna, coaja din ceaunul cu mămăligă, laptele bun, plăcinta cu mere coaptă în rolă, cățelul pe care îl eliberam înainte să plecăm, florile de lângă casă, borcanul cu castraveți murați ținut în grădina cu legume, vocea bunicului povestind seara, păianjenii care coborau din podul casei…
Dar ce am văzut la finele săptămânii trecute m-a umplut de tristețe, o tristețe atât de adâncă încât îi simt rădăcinile prinzându-se în inima mea. Åi poate cel mai trist loc a fost chiar casa bunicilor, năpădită de buruieni. Chilerul, camera unde dormeau bătrânii, dispăruse, dar patul și salteaua rupte, soba dărâmată erau acolo, de parcă își așteptau în continuare oamenii care să-și odihnească oasele și să-și coacă turtele, oameni-fantome în încăperi – fantome.
Totul a dispărut, natura a pus stăpânire pe tot, e stăpână dominatoare. Ulițele satului sunt pustii, unele sunt atât de înguste încât abia încape pasul unui om, de-o parte și de alta cresc ca într-o junglă tot felul de plante, într-o exuberanță a sălbăticiei, iar buruienile sunt înalte aproape cât copacii. M-am simțit într-o altă lume, o lume învinsă de vegetație, alienată.
Åi, Doamne, cât e totuși de frumos… Cât aer, cât cer, cât pământ… Câtă liniște, câtă lentoare…. Ce gust are mâncarea, ce bun e vinul, ce aromată vișinata, ce umbră face bolta de viță de vie, ce energie și ce poftă de mâncare îți dau urcatul și coborâtul drumurilor acelea de pâmânt rupte…. Dar, mai înainte de toate, ce ospitalieri sunt toți oamenii care ne-au primit în casele lor! Oameni care la peste 70 de ani muncesc la vie, în grădină, la animale, au grijă de gospodărie. Domnul Frățiman are 77 de ani, o casă frumoasă, vie lucrată, pomi plini de fructe și un simț al umorului neaoș. E consilier PSD în Consiliul Local Tănăsoaia, dar n-are asfalt la poartă. Au fost altele de făcut, zice. Asfalt s-a pus până la cimitir, locul care, pentru un sat îmbătrânit, pare să fie unul din cele mai importante locuri. Åi, mă gândeam în mașină pe drumul spre casă, că morții au parte de o priveliște de vis. Pe cerul acela pictat cu nori și pe dealurile din jur s-ar bate probabil dezvoltatorii imobiliari. Din alte țări, desigur, unde priveliștea costă de multe ori mai mult decât casa, nu de la noi, unde e bătaie pe locurile unde vezi peretele casei vecinului sau tirurile care trec pe europeană.
Costișa a fost satul vacanțelor mele de vară, unde mă jucam cu verișorii mulți și veseli, unde stăteam cu orele în vișini și mâncam fructele mari, dulci-acrișoare până ne dureau burțile, unde încercam să transformăm oile în ponei, unde hrăneam vițeii și unde bunica își dădea părul cu gaz, unde ne spălam pe cap cu apa de ploaie adunată într-un butoi, unde ne amuzam de cuvinte precum cherpedin, unde mâncam porumb copt și stăteam pe marginea uliței cu o turtă de floarea soarelui cu semințe moi, unde scoteam apă din fântână și ne certa bunica pentru că-i înecăm florile, unde mâncam arpacaș fiert în lapte cu miere de albine, unde șunca afumată atârna de grinzile din camera de sus, iar ouăle erau păstrate în mălai, unde bunicii aprindeau lampa cu gaz, unde nu existau telefon, televizor, internet, unde, mai mare fiind, umpleam un castron cu mere, pere, prune și le mâncam în camera de mijloc în timp ce citeam aventurile eroilor lui Jules Verne.
Sunt amintiri atât de frumoase, atât de vii, incât oriunde mă uitam vedeam câte o scenă trăită cu mulți, mulți ani în urmă. Auzeam glsaurile copiilor, vedeam vacile cum veneau rumegând, cu ugerele pline și bând însetate câte o căldare cu apă… Soarele era la fel de blând ca și atunci, doar că nu mai mângâia obrajii copiilor, ci se străduia să pătrundă printre plantele atotstăpânitoare.
Majoritatea verișorilor mei sunt plecați în străinătate. Åi nici nu par să aibă de gând să se întoarcă vreodată în Costișa. Își mai vizitează părinții, îi sună acum pe telefoanele mobile, îi ajută, dar Costișa e prea departe, prea ruptă de lume, prea…. nicăieri. Pentru ei. Pentru mine. Dar pentru oamenii de acolo e acasă, e pământul care-i hrănește și care-i ține sănătoși până la vârste înaintate, e locul unde le sunt îngropați moșii și strămoșii, unde au iubit, s-au căsătorit și au făcut copii, unde vor să-și ducă zilele până la sfârșit.
M-am întors acasă cu o grămadă de borcane cu gem, dulceață și compot. Sunt atât de bune, că lași orice mâncare fandosită pentru o bucată de pâine neagră unsă cu gemul de vișine de la Zâna, cu dulceața de la tanti Lica, tanti Ana ori de la verișoara Mila. Am rămas cu dorința de a mă întoarce în satul de nicăieri, căci sufletul meu urban tânjește din când în când după începutul de lume de acolo.