S-a instalat în societatea românească un fel de plictiseală fără motiv și dezgust față de orice, o stare nemotivată de melancolie și decepție, o epuizare ce aduce, vai!, cu o înfrângere (blazarea generațiilor tinere și renunțarea de bunăvoie la examenele gimnaziale, lehamitea de vot, erodarea mediului de afaceri născut din optimism și speranțe în anii ’90, bagatelizarea riscantă a muncii în general, deriziunea liniștită a vieților noastre de zi cu zi, lipsa de orizont și speranță ș.a.m.d.) O cunoștință avută din oraș îmi mărturisea, cu umorul tonic al vârstei salvatoare, că, acum ceva timp, era în situația să-i cumpere un cadou mamei sale, de ziua acesteia și s-a aflat într-o mare dilemă. Domnule, avion dacă i-aș fi adus, la scară, cu motoarele pornite, cu tot cu piloți și i-aș fi spus, mamă, este al tău, poți să te plimbi toată viața cu el, cu cine vrei tu, cu Brad Pitt și unde vrei tu, și tot nu s-ar fi bucurat!
Cunoștința mea, pesemne, realizase dramatismul și, în același timp, ridicolul întâmplării și tocmai de aceea, tonul ales avea o jubilație atrăgătoare a mărturisirii care, astăzi, mă îndreptățește să o reproduc.
Trăim o dulce robie a internetului, televiziunilor, marketurilor, concediilor de serie, veseliei de grătar și confortului subversiv al libertății. Indiscutabil, creația poetică nu putea evita acest ‘’mal de siècle’’ care, în literatura română, se confundă cu un romantism întârziat ce pare să fie întreținut de provincialismul liniștitor din această parte de lume. Poeții, în special, târăsc după ei existențele lor triste și solitare, inadaptabile în societate, monotonia orașelor de provincie în care nu se întâmplă nimic (sau, mă rog, pare să nu se întâmple nimic), îmbătrânite de așteptare și lipsa investițiilor, ușor dărăpănate, pe care întunericul nopților estice le face să intre în pământ.
%20Liviu%20Terinte%202012.jpg)
Statuia la George Bacovia, din Bacău
Orice lector de poezie poate observa cu ușurință că temele predilecte din volumele de poezie din ultimii zece ani, de pildă, – plictisul, apusurile lichide de soare și dorințele poetului, întotdeauna irealizabile, utopice, ploile somnolente ce prevestesc îmbătrânirea și sfârșitul lumii, imaginile vaporoase ale naturii vegetale, simbolismul culorilor, obscuritatea încăperilor mici și amărăciunea camuflată în solitudine, anonimat și meditație, eșecurile, dezgustul și dezaprobarea – sunt proprii romantismului. Eu însumi proiectasem un text despre melancoliile lui Isus, dar, obligat de rigurozitatea subiectului ce reclamă o diferență scolastică între religie și sentimentalism, mi-am reprimat această pornire.
Cred că un studiu antropologic făcut pe baza temperamentului cultural al omenirii și, în subsidiar, a poeticii, ar fi unul cât se poate de interesant și original. Pentru că, poetica, împreună cu teologia, în diferitele ei aspecte, a făcut parte în permanență din preocupările omului (reflexul creației populare, lirismul melancolic al iubirii și morții, revelațiile estetice ale existenței: versul, muzicalitatea, ritmul, rima etc). Ei bine, în acest context cred că poetica de limbă română de astăzi nu a epuizat lada de zestre a romantismului european, dispărut de multă vreme și înlocuit de capitalism în vest.
Probabil că în istorie, episodic, sunt astfel de perioade de criză. Cred că omenirii îi este dat să intre într-o fundătură morală și de cultură, din când în când. Mai precis, de expresie a culturii.
Îmi vin în minte o strofă de George Bacovia scrisă în plin comunism românesc, prin anii ’50,
‘’Țăranul lucrează pe câmp,
Muncitorul lucrează la strung,
Cât despre ceea ce va fi,
Deocamdată este sublim!’’
și o urare făcută de actorul Mitică Popescu într-o emisiune de televiziune pe care, la rându-mi, o făceam prietenilor: ‘’Să fiți deștepți și, fără frică!’’
