Acesta este titlul unui editorial scris de Moise Guran, pe care îl puteți citi, dacă vă interesează, pe www.biziday.ro. Abordarea mea va fi însă una diferită, din perspectiva unei mame.
Titlul acesta m-a pus pe gânduri și primul meu răspuns a fost: toți banii din lume. Dar nu am toți banii din lume, am doar o mare frică de război, de ororile acestuia și aș face orice ca să nu-mi las băiatul să fie o rotiță în mașinăria condusă de lideri cunoscuți sau obscuri ai planetei.
Din punctul meu de vedere, războiul nu înseamnă eroi, înseamnă sfârșitul unor lumi, înseamnă boli, violuri, tortură, durere, prăbușire, întuneric, groază. Nu-i înțeleg pe cei care privesc războiul ca pe un prilej de afirmare, care văd o aură în jurul acestor evenimente tragice, care visează la fapte de arme și așa-zis eroism. Războiul e rău, oricât de multe justificări ar încerca să găsească unii sau alții. Åži cred că dacă lumea ar fi condusă de femei, ar fi lipsită de conflicte armate. Ar exista doar conflicte de opinie, poate niște păruieli, niște bârfe, dar femeile nu și-ar trimite fiii să fie schingiuți în numele a nimic.
De ceva timp încoace, uitându-mă la rubrica din Monitorul – „Copiii noștri” – am remarcat un fenomen ce mi s-a părut straniu – se nasc mai mulți băieți decât fete. Discutând ici colo subiectul, am auzit și ideea conform căreia atunci când se nasc mai mulți băieți decât fete, lumea se pregătește de război. Sper din tot sufletul ca asta să nu fie decât o superstiție, dar înțelepciunea seculară pare să-mi dea din ce în ce mai des lecții de viață. Åži mă apucă frica.
Mi-e frică de război! Pentru că, spre deosebire de cei care văd doar parade militare pe sub poduri de flori, eu mai văd tifosul și gripa spaniolă, lagărele de concentrare unde au fost gazați bărbați, femei, copii pentru „vina” de a nu se fi născut arieni, văd bombele atomice și urmările lor, văd ororile din fosta Iugoslavie, din Palestina și Israel, din Afganistan, Irak și câte alte locuri din lume unde oameni nevinovați mor sau își văd copiii murind pentru ce? Pentru că unii vor petrol? Vor pâmânt? Vor resurse? Vor să se îmbogățească atât cât nici ei nici neamurile lor până la a șaptea spiță nu vor putea cheltui? Pentru că trebuie să mai pompeze niște sute de miliarde în industria de armament? Pentru că unii așa -ziși bărbați de stat au orgolii tâmpite și ambiții demente? Să se omoare între ei, cei care pornesc războaiele, să se bată-n luptă dreaptă ca Făt-Frumos și Zmeul, cu sabia, cu arcul cu săgeți, că pușca sau cu buzduganul, dar să ne lase fiii întregi, să ne lase fiicele în pace, să nu ne calce sub tancuri casele, să nu ne bombardeze, să nu ne otrăvească. Urăsc războiul și tot ceea ce înseamnă el!
Mi s-a spus: bine, bine, dar dacă te atacă, ce vrei să faci? Să-i lași să te calce-n picioare? Trebuie să ne apărăm, căci sub străini nu e viață, e chin. Nu știu, așa o fi, dar acum nu suntem oare, într-un fel, sub străini? Nu doar noi, ci oricare țară. Uitați-vă la ce mâncăm: fasole din China, morcovi din Olanda, salată din Italia. Uitați-vă cu ce ne îmbrăcăm: made in China, made in Thailand, made in Italy. Cumpărăm carburant din benzinării deținute de Austria, Kazakhstan, Azerbaijan. România importă gaze din Rusia și are scut antiaerian făcut de americani. Facem shopping în hypermarketuri deținute de francezi, germani, polonezi.
Nu zic să stăm ca ciobanul din Miorița și să murim, dar nici să inflamăm ceea ce nu trebuie inflamat. O vorbă din bătrâni spune: capul plecat, de sabie netăiat. Doamne, ce mă mai enerva vorba asta când mi-o zicea mama, care încerca să-mi tempereze revolta adolescentină. Dar acum, când sunt și eu mamă, o înțeleg. Nu din perspectiva poziției ghiocelului, ci din cea a diplomației, a acceptării condiției de țară mică, balcanică, ce nu trebuie să închidă ușa în nas niciunei mari puteri.
