Are 73 de ani și pe toți i-a trăit acolo, în cătunul Lăstuni. Ultimii 17 într-o izolare nedorită și chinuitoare, impusă de paralizia cauzată de un atac cerebral. Tot de atâția ani, privește la mersul vremilor prin geamlâcul odăiței mizere în care zace, nemaiașteptând nimic. Și pe nimeni. „Fiecare își caută de treaba lui… Se duce la vale, urcă la deal… Eu îi văd pe geam. Nu mai pot ieși din casă… E foarte greu”, zice Ioana Roșu. Și parcă niciodată, dar niciodată nu am întâlnit atâta resemnare, atâta ne-viață, atâta însingurare într-un singur om…
Trăiește, parcă, la capătul pământului, într-o zonă de-o frumusețe straniu contrastantă cu mizeria chinului ei. Dacă ai fi un simplu turist, spectator ocazional al suișurilor și coborâșurilor desfășurate pe întinderile împădurite ce înconjoară cătunul Lăstuni, din comuna Dumitrești, te-ai întoarce acasă, fără îndoială, cu sufletul plin de frumusețe și pace. Pacea aceea dăruită de liniștea profund rurală, spartă doar de lătratul vreunui câine plictisit ori de sunetul rătăcit al unui topor mânuit, în depărtărtări, de vreun tăietor de lemne… Vrăjit, ai lua la pas ulița „centrală” a cătunului întrebându-te dacă nu cumva ai nimerit în vreo țară secretă, misterioasă, un tărâm al piticilor… Pentru că acolo, în Lăstuni, casele înșirate ca o salbă pe dreapta și pe stânga drumeagului par și mai mici așa, dormitând îngropate parcă în ele însele, și construite tradițional, în arhitectura neaoș-vrâncenească din vremuri demult apuse… Dar…
Dacă treci pragul unora dintre aceste căsuțe, toată imaginea idilică ce-ai adunat-o-n suflet se lovește brutal de suferință. De chinul cumplit al unor existențe pentru care singurătatea locurilor a ajuns să fie resimțită ca un adevărat blestem. De deznădejdea sădită adânc în trupuri neputincioase, eșuate în mizerie și nevoi, în sărăcie lucie…
Așa-l găsisem, acum câțiva ani, în ajun de Crăciun, pe nea Datcu, octogenarul care agoniza, flămând și părăsit de toți, înghețat și ghemuit într-o improvizație de pat, într-o odaie ca o vizuină. Așa-i găsisem și pe copiii celei mai sărace familii din cătun, adunați laolaltă într-una din odăile ultimei case, dincolo de care năvălea pădurea. Și așa am găsit-o acum pe Ioana I. Roșu, septuagenara care de 17 ani privește lumea doar prin ochiul de geam al ferestrei.
Imobilizată și singură…
Dacă nu ne-ar fi fost special arătată, am fi trecut pe lângă casa lui tanti Ioana cu credința că e părăsită. O căsuță albă, cu ferestre acoperite pe trei sferturi cu hârtie la fel de albă și cu prispă sculptată, așezată pe-un colț, și numai bună de instalat pe ea un șezlong în care să lenevești mângâiat de soare, privind în tihnă depărtările… O prispă pe care însă, tanti Ioana n-a mai pășit de mult. De 17 ani. De când a făcut un blestemat de atac cerebral și a paralizat. Partea stângă a trupului nu și-o mai poate mișca deloc. Și din cauza abdomenului extrem de umflat, nici piciorul drept nu și-l mai poate folosi. Pur și simplu, acesta nu-i mai poate susține trupul… Așa că femeia își petrece tot timpul în patul îngust și prea scurt, din care vede lumea de afară, prin fereastră. „Nu mă pot deplasa deloc. Nu mai pot face nimic. Înainte aveam de toate, păsări, animale, mă gospodăream împreună cu băiatul. Că am rămas văduvă de 38 de ani. Dar după aia băiatul mi-a murit. Era singurul copil și s-a terminat la numai 43 de ani, în a treia zi de Crăciun. Era singurul meu ajutor… Că am făcut atac cerebral… Mă duceam cu niște bălării la puii de curcă și am căzut din picioare. Și de atunci, pe partea stângă sunt complet paralizată”, a spus tanti Ioana.
A urmat tot traseul celor peste care cade o astfel de nenorocire. A fost pe la medici. A făcut tratamente. A sperat că va fi bine. Dar n-a fost să fie. Așa că s-a înrolat în armata nefericiților posesori ai unui certificat de încadrare în grad de handicap, în cazul ei gradul grav. Plus drepturile bănești aferente: 293 lei lunar. Plus amputarea oricărei speranțe într-o viață normală, așa cum a fost până la momentul ce i-a schimbat total existența. „E foarte greu… Îs bolnavă permanent. Stau singură aici… Când era băiatul meu, el era însoțitorul, era altă treabă, că era băiatul meu… Nu era însurat, stătea aici, cu mine. Acum, fata care mă îngrijește stă tocmai în Giurcari… Mai vin din când în când niște vecini. Mai am un frate mai la deal, când poate mai trece pe la mine… Dar ce să vă zic. Doar știți, fiecare e cu treaba lui, se duce la vale, urcă la deal… Eu îi văd pe geam, că afară nu mai pot ieși… E foarte greu…”, a mai spus sărmana.
WC-ul de lângă pat: un taburet găurit
În vremurile cât a fost sănătoasă, tanti Ioana povestește că folosea toate odăile micuței sale case. Însă de când a rămas singură și-a mai țintuit-o la pat și boala, și-a amenajat „cartierul general” în cea mai mică dintre camere. Alegerea n-a fost întâmplătoare, zice. Se încălzește mai ușor iarna și, mai ales, are geamlâcul cu vedere și spre uliță, așa încât să poată vedea, în zilele lungi de singurătate, oamenii trecând. Însă ce te izbește direct în moalele capului odată ce-i pășești pragul, este duhoarea scursurilor omenești… Biata femeie n-ar vrea să trăiască așa, dar n-are-ncotro. S-a obișnuit cu mirosul înțepător și n-o mai deranjează, însă eventualii vizitatori trebuie să facă eforturi să stea de vorbă cu ea acolo, fără să lase ușa deschisă. Motivul nu e deloc greu de bănuit. Mai ales că imediat lângă pat este taburetul năclăit, cu tăblia găurită, a cărui utilitate este evidentă. Nici tanti Ioana nu se sfiește să o dezvăluie. „N-am ce să fac. Nu pot să merg afară. Pot numai să trag oala de sub pat, o pun sub scaun, mă trag cum pot pe el și gata. Când vine fata la mine, o duce afară. Dar până vine, n-am cum să fac altfel”, explică femeia. După ce-și face nevoile, derulează operațiunea în sens invers. Și e lesne de imaginat cât de umilitoare poate fi această situație, pentru o persoană care toată viața a fost extrem de curată…
Practic, tot universul septuagenarei este concentrat în jurul patului său incomod, prea scurt și prea îngust, înjghebat din scânduri brute, mătuite de vreme și cu așternutul mizer pus direct pe „salteaua” de cârpe. „N-am avut alt pat, și nici cine să m-ajute să-mi fac altul”, zice.
La picioarele acestuia, tanti Ioana și-a pus tot felul de cutii pline cu haine și alte obiecte necesare. Și deasupra lor, aproape de tavan, femeia și-a montat televizorul, singurul lux pe care și-l permite, un lux necesar, fără de care n-ar fi putut să-și păstreze, în singurătatea pustietății sale, contactul cu mersul vremurilor. Și mai are tanti Ioana și un frigider. Un frigider mic, folosit pe post de loc de depozitare, pentru că cine știe ce alimente nu are. „Îmi aduce fata care mă îngrijește mâncare, îmi mai dă lumea. Și apă la fel, îmi aduce câte o găleată când vine. Am tras masa asta mai aproape, găleata o am la capul patului… Că eu nu pot să mă deplasez. Nu știu de ce mi se umflă burta așa tare, cred că tot de la paralizie. Acum un an am fost la Focșani de am făcut ultimele acte pentru handicap permanent, dar la doctor la analize mai amănunțite n-am putut, că n-am avut bani… „, explică femeia.
„Am dat 120 de lei pe medicamente, că nu-s toate gratis”
Fiindcă n-a primit vreodată vreun ajutor necondiționat, tanti Ioana nici nu se gândește că ar putea primi vreunul. Deși pare că nu-și mai dorește, ea știe că trebuie să supraviețuiască din ce are. Și spune că îi este greu. Foarte greu… „Iau 293 de lei pensia de handicap și din ea am dat 120 lei pe medicamente, că nu mi le dă pe toate gratis. Așa că mai mult de atâta ce să vă mai spun? Ziceți și dumneavoastră… Poate dacă aș avea un scaun din ăla rulant, aș putea să mai ies măcar pe prispă câteodată, să stau la aer. Dar nu am. Și să mă târâi pe jos iar nu pot, că nu am cum să mă ridic la loc în pat… E greu tare, ce să vă zic…”, a spus sărmana.
Ce-o fi în sufletul unui om aflat în situația în care este tanti Ioana? Și ce-o fi mai greu de suportat? Suferința trupească, neputința? Sau încrâncenata însingurare? La 73 de ani, biata femeie a rămas să-și ducă zilele însoțită doar de amintirile timpurilor mai bune… Mărturie acestora stau fotografiile alb-negru, adunate la un loc într-un tablou înrămat și agățat pe peretele de vizavi de pat, așa încât bătrânica să-l poată vedea mai bine. Din el zâmbesc posterității oameni dragi ce-au fost și nu mai sunt. Oameni care au însemnat familia septuagenarei și care au plecat pe rând, definitiv, lăsând-o singură. A rămas doar ea, să trăiască mai departe acolo, în cătunul și casa în care a trăit o viață, dar prin care nu mai poate trebălui. Nu mai poate umbla. Nu se mai poate nici măcar spăla… Și nu cere nimic. Nu mai așteaptă nimic. Știe că minunile, în cătunul ei și mai ales în viața ei, au fost și sunt inexistente.
Cunoscând această femeie, oricine ar trăi, dincolo de compasiune, sentimente contradictorii. Ai vrea s-o ajuți, dar îți dai seama că nu prea știi cu ce. Dacă i-ai duce alimente, ar fi un ajutor pasager. Dacă i-ai dona bani, s-ar duce, probabil, pe medicamente… I-ar ușura, poate, un pic din chinul trupesc… Dar orice i-ai da, n-ai cum să-i alini cel mai crunt chin: cel sufletesc.
Și câți vârstnici oare nu trăiesc aidoma ei, ascunși și singuri prin cătunele risipite ale Vrancei…
