Situația acestei femei este absolut cutremurătoare! Oricine dorește s-o ajute cu bani, să scape de datorii, sau cu alimente, poate veni la sediul redacției noastre. Fără omenia noastră ea nu va putea depăși situația dramatică în care se zbate! Iar un tânăr de doar 21 de ani, student, al cărui singur sprijin este această bunică bolnavă, va fi nevoit să renunțe la studii.
Mi-a zis că i-a fost rușine, îngrozitor de rușine, dar n-a mai putut de foame. Așa că după o săptămână în care a răbdat, strângând din dinți, singură în apartamentul ei, a pus mâna pe telefon și a sunat la Cantina Săracilor. A cerut, cu lacrimi în ochi, o porție de mâncare. Știa că n-are dreptul, fiindcă pensia ei este considerată mare. Dar mai știa că nu are alternativă. Dacă ar fi fost singură, zice că ar fi așteptat să moară. Dar pentru cei săraci, până și moartea este un lux pe care nu și-l permit. „Ce se face nepotul meu fără mine? Îl cresc de la patru ani, de când l-a părăsit mamă-sa… Eu l-am dus la grădiniță, eu la școală… Și acum e la facultate. În anul trei, la inginerie mecanică-mecatronică… La Politehnică. Atâta vreau, să-l văd cu facultatea terminată. Dar mai are încă un an. Până atunci, trebuie să rezist… că nu mai are pe nimeni”, a mărturisit sărmana femeie.
A primit, de la Cantina Săracilor, o porție de ciorbă și una de varză. A mâncat jumătate. Cealaltă a păstrat-o, să mai aibă și mâine… Mâine, când speră că poate-i intră pensia. Din care trebuie să-i trimită nepotului student, care a rămas fără bani și fără mâncare de săptămâna trecută. „Mă sună, săracul, că nu mai are cartelă de metrou, că nu mai are cum ajunge la facultate, că nu mai are ce mânca… Stă în zona gării, iar facultatea e departe… I-am spus să mai aibă răbdare un pic că poate intră pensia mai devreme, că așa au zis ăștia la televizor. Azi (vineri – n.r.) am fost să verific, dar n-a intrat… Ce să-i fac? Cum să mă descurc? Ce să mă fac?”, se frământa sărmana bunică.
Ce s-a întâmplat de a ajuns în această situație
Ca să ajung la bunica Maria a fost destul de complicat. Deși locuiește la etajul doi al unui bloc de pe Bulevardul Independenței ușor de găsit, ușa de la scara blocului nu se deschide decât de cei care au interfon. Ea nu are. E singura de pe scară care n-a avut bani să plătească. Așa că de câte ori vine cineva pe la ea, trebuie să se roage de vreun vecin să deschidă… „Și mai sunt singura care nu are centrală, așa că toate pierderile în facturile mele se bagă și am ajuns să am datorii de 1500 de lei. N-am mai putut plăti…”, explică ea.
În apartamentul său toate sunt ordonate, puse la locul lor. Este o casă curată, civilizată, de pereții căreia însă, pare că se izbește cu zgomot, suferința… M-am așezat pe un scaun. Alături, pe masă, un „aranjament” întâmplător mi-a rupt inima: o rețetă eliberată mai demult și neridicată, câteva somații de la Bancă, o cărticică de rugăciuni sprijinită de o vază și… patru monede de câte 10 bani. Patruzeci de bani. „Sunt toți banii mei”, a spus, cu glas stins. „Rețeta cu medicamentele pentru inimă n-am putut să o iau, costă și asta 100 de lei și de unde? Iar cu Banca nu știu ce să mai fac… Totul s-a întâmplat de când a plecat băiatul meu în Italia, acum vreun an jumate. Rămăsese fără serviciu, se terminase și șomajul și s-a hotărât să meargă cu un vecin de aici, undeva pe lângă Milano. Ca să plece, a făcut împrumut la BRD de 500 de lei, eu l-am girat. El nu și-a găsit de muncă, eu n-am putut să plătesc din pensie că nu mi-ar fi ajuns pentru nepot, și acum s-au adunat cu tot cu penalizări 910 lei. Și la fiecare zi, îmi adaugă 10 lei penalizare. Nu știu ce să mă fac…”, spune, plângând.
Își trage sufletul și povestește în continuare că Marian, fiul ei, locuia în Italia cu acel vecin cu care plecase și care s-a îmbolnăvit de cancer faringian. L-a îngrijit până a murit. Apoi, la începutul acestui an, Marian a sunat-o spunându-i că este disperat că nu-și găsește de muncă, nu mai are unde locui și că trebuie să-i trimită bani să se întoarcă acasă. „Ce era să fac altceva decât să mă împrumut iar… Și așa Marian ar fi trebuit să rămână acasă, că este bolnav, are pancreatită, hepatită… Ar fi trebuit să se opereze, dar el a zis că se duce să facă bani… Și m-a pus păcatul să mă împrumut de 1500 lei la Provident, bani pe care i i-am trimis lui în luna ianuarie, să poată veni acasă. Și n-a venit. Și de atunci, nici la telefon nu mai răspunde. Nici mie, nici lui fiu-său (nepotul de la București al bunicii Maria – n.r.). Sunt foarte îngrijorată, că nu știu nimic de el de atâtea luni… Sper să vină de Paști acasă… sau măcar un telefon să dea, să știm de el… Oricum, eu trebuie să plătesc acum și rata la Provident, câte 53 de lei pe săptămână”, a explicat bunica Maria.
„N-am fost niciodată să n-am de trăit măcar de azi pe mâine”
Maria Petre este un om care a muncit cinstit o viață întreagă, așa încât acum are o pensie prea mare ca să poată beneficia de vreun ajutor din partea statului: 800 de lei. În 1996, ea a avut un accident de mașină, după care nu s-a recuperat nici astăzi, și în urma căruia i s-a montat la un picior o tijă, de la șold până la genunchi, tijă care astă iarnă i s-a rupt. A suportat de-a lungul vremii multe operații, iar de la ultima a rămas cu piciorul bolnav, mai scurt cu 10 centimetri. „Am vrut să-mi fac gheată din aceea ortopedică, dar când am văzut cât costă, 1000 de lei, am renunțat. De unde să-i iau?!”, zice.
Încadrată în gradul grav de handicap, ea mai primește 293 lei și toți acești bani, adunați unul peste altul, îi trimite nepotului student. „N-a prins loc la cămin, trebuia să dea șpagă și n-am avut de unde. Stă cu gazdă împreună cu un coleg, plătesc 150 euro pe lună, plus întreținerea. În fiecare săptămână îi trimit mâncare, care costă cam 100 lei de fiecare dată, și o trimit cu trenul. S-au făcut 1000 de lei numai cu astea. Cine are copii la facultate știe ce greu este… Nu mai zic că-i mai trebuie și lui măcar odată pe an, de încălțat, de îmbrăcat… Dacă eu nu-l susțin, atunci cine s-o facă? Ar fi vrut să muncească, săracul, dar nu l-a angajat nimeni că are ore toată ziua, seminarii, n-are orar fix. Aș face eu ceva cu mâinile, aș împleti, aș coase… dar cine mai cumpără împletituri în ziua de azi? Mi-e atât de rușine, vă rog să mă credeți… Până când cu datoriile astea la bănci și la întreținere, m-am descurcat… Dar acum nu mai știu cum să mai fac… N-am fost niciodată să n-am eu de trăit măcar de pe azi pe mâine… Dar așa am stat în ultima săptămână, fără măcar o pâine în casă… Și n-am mai putut și am sunat la Cantină”, a spus bunica Maria, nemaiputând să-și stăpânească lacrimile.
În ce fel de țară am ajuns să trăim?!
Nu am întâlnit, în toți anii de când scriu la ziar, o situație mai dramatică decât cea pe care v-am descris-o mai sus. Oameni săraci am mai văzut, am văzut copii în suferință, bolnavi, bătrâni cu handicap, părăsiți, agresați, uitați, ignorați…
Dar o bunică cu handicap grav închisă între patru pereți, izolată din pricina lipsei interfonului, a handicapului, condamnată nedrept la plata unor facturi imense… O bunică cu dureri crâncene în trupul bolnav, cu sufletul sfâșiat după fiul pierdut prin Italia, hăituită de băncile la care-a făcut rate pentru binele lui…. O bunică care și-a asumat rolul de mamă pentru nepotul uitat de cea care l-a adus pe lume și al cărei singur scop în viață este să-l vadă cu școala terminată și om la casa lui… O bunică în stare să se ia la trântă cu durerea, cu foamea, cu moartea însăși conștientă că fără ea, nepotul nu poate răzbi… O astfel de bunică-erou, vă spun sincer, eu n-am mai întâlnit!
S-a descurcat cu pensia ei, s-a drămuit și și-a ținut nepotul în facultate timp de doi ani jumătate. S-ar fi descurcat și acum dacă n-ar fi intervenit datoriile: adunați, 4500 de lei, sumă care a îngenunchiat-o. Și care a adus-o în situația ca, împinsă de foame, să sune și să ceară o porție de mâncare la Cantina de Ajutor Social…
Gândiți-vă la bunicile voastre, la mamele voastre și imaginați-vă cum ar fi să ajungă într-o astfel de conjunctură… Maria Petre are acum, în acest moment al vieții ei,nevoie de o mână de ajutor! „Mă rog la Dumnezeu să mă țină și să-mi văd nepotul cu facultatea terminată. E tot ce-mi doresc, să aibă și el șansa unei vieți mai bune. Numai pe mine mă are, nu pot să-l las… Mi-e rușine, credeți-mă, pentru că sunt convinsă că sunt oameni cu probleme mult mai mari decât mine. Dar știu că am nevoie de ajutor de undeva… Măcar cu alimentele dacă m-ar putea ajuta cineva… Nu știu nici eu cum să mai zic, ce să mai fac… Nu știu, nu știu deloc, deloc…”, a spus, deznădăjduită, bunica Maria.
Dacă aveți generozitatea și disponibilitatea ca acum, în Săptămâna Mare, să dăruiți un pic de mângâiere, un pic de sprijin acestei femei și implicit, nepotului ei, puteți veni la sediul redacției noastre. De asemenea, puteți contacta redacția la telefon 0237.224.555, email: redactie@monitorulvn.ro sau laura.breana@monitorulvn.ro.
La 72 de ani, Maria a ajuns în situația limită de a avea nevoie, pentru o perioadă, de o mână de ajutor. Are nevoie de alimente și de donații în bani. Iar solidaritatea este singura care poate reaprinde lumina speranței în viața ei!
