Buna vestire sau buna vestenie (ce frumos!) este prima sărbătoare a Maicii Domnului din anul bisericesc. Astfel, în ziua de 25 martie din fiecare an este celebrată vedenia Mariei (Luca 1:26-38) în care i s-a ,,anunțat” zămislirea lui Isus din Nazaret. Povestea evanghelică are farmec literar și a rămas la fel de vie până astăzi.
Iat-o în concepția narativă după Luca: Într-o zi Dumnezeu a trimis îngerul Gavriil pe pământ, într-o cetate din Galileea care se numea Nazaret, în casa sărăcăcioasă și plină de rumeguș a unui teslar care muncea din greu, din zori și până noaptea, să-și întrețină familia și care se chema Iosif, logodit cu o fecioară care se chema Maria. Și intrând îngerul în casa umilă a tâmplarului a căutat-o din ochi pe Maria și i-a zis: -,,Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu și iată, vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele Lui Isus. ,,Maria a privit statura incertă a îngerului care acoperea intrarea și, din cauza întunericului, nu i-a văzut fața. Părea mai degrabă un negustor sau pelerin dintre aceia care puteau fi văzuți pe drumurile prăfuite din Galileea. De aceea, ușor nedumerită, l-a întrebat pe înger: – Dar ,,cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”
Probabil se însera de vreme ce îngerul dădea semne de plecare. Din ușă, i-a răspuns: -,,Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema.” Aceasta este povestea.
După aceea îngerul a plecat la stăpânul său. Poate este clipa cea mai frumoasă, exuberantă și mai poetică din viața terestră a Mariei. Este o poveste neperisabilă despre frumusețea creației, despre maternitate și minunata veste că vei avea un fiu. Nu există nimic mai profund (în sens antropologic), mai creștin decât gândul universal că în abisurile înspăimântătoare ale vieții și morții, fiii tăi te vor purta cu ei. Cel mai adesea străbatem cărările vieții în grabă, întotdeauna cu gândul la un capăt, o țintă, un scop. Nimeni și nimic nu ne poate opri din drumul năucitor al existențelor noastre, pentru subzistență sau desfătare. Alergăm zilnic după bani, facem negoț, suntem stăpâniți de deznădejde, haos și rătăcire pe care le numim stres, a doua zi o luăm de la capăt ca niște robi ai unui materialism grosolan și acceptăm cu bună știință complicatele șiretlicuri și subterfugii ale vieții. Ne mințim și ne epuizăm de bunăvoie conștienți că cei care vor veni după noi nu vor mai avea ce cânta. Exisă o întâmplare din viața familiei mele pe care o venerez și care are legătură cu bunica mea pe linie maternă. O numeam și strigam Mama mare. Probabil că în conștiința noastră de copii, datorită bunătății și lipsei de severitate, ea era adevărata mamă a noastră. De fapt o chema Măxineanu Vasilca și pe atunci locuia în satul Lămotești. După ce m-am căsătorit și la rândul meu am avut copii, mama mare nu contenea să ne îndemne cât de mult ar trebui să-i mulțumim lui Dumnezeu, că s-au născut niște copii sănătoși, cu ochi, auz, picioare și mâini. Ei, mamă mare, îi răspundeam pe atunci, nici nu avea cum să fie altfel, din doi oameni sănătoși, știi și dumneata… Credeam (cu infatuarea, trufia, pedanteria pe care ți le dă tinerețea) că așa trebuie să fie atâta timp cât totul fusese normal. Probabil stăteam îndărătul unui intelectualism țeapăn, neînsuflețit, pervertit și corupt. Ceea ce făcea mama mare nu era numai o simplă recunoștință pioasă adusă lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, o revărsare generoasă a harului creștin pe care și ea îl moștenise, în taină, de la părinții părinților ei. Era aidoma unui scut care te apăra în chip miraculos și mai mult decât atât, dădea încredere și mângâiere generațiilor de după ea, asigura un parcurs ferit de rele al familiei. Prin dăruirea ei creștină crea emulație și era perfect conștientă că își apăra neamul, chiar și dincolo de moarte. Mai târziu am început să cred în nemărginita ei dragoste maternă – ocrotitoare și liniștitoare – pe care, cu timpul, am numit-o, o bună vestire.
De aceea pot să cred, fără să greșesc prea mult, că cea mai simplă și evlavioasă rugăciune creștinească care se spune înainte de culcare ajunge, măcar puțin, ca un ecou care palpită, și la mama mare: ,,O, preacinstită și de viață făcătoare crucea Domnului! Ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară Născătoare de Dumnezeu și cu toți sfinții în veci, amin.”
LILI GOIA
