De regulă scriu despre cărțile tipărite, publicate, ieșite pe piață cum s-ar zice. Sunt în situația rară în care surpriza și încântarea lecturii unui manuscris mă fac să realizez o avancronică, o cronică la o carte dată la tipar, în curs de apariție. Este vorba de un volum cu 5 povestiri – Omul negru (Aș vrea să zbor ca un fluture), Femeia pe care o doresc (Ultima Casandră), Pasărea Dodo, Cristofalo Moro și careul de dame și Micile morți din care înviem fără încetare – scrise de prozatoarea Janine Vadislav. Scriitoarea, realizatoare TV de emisiuni culturale în special, este binecunoscută cititorilor de proză prin volumele Petulia sau cetatea ideală, Păpușile care plâng, Grădina desfătărilor, Eva sau nostalgia ploilor (Ed.Andrew, Focșani, 2007) și Raiul (Ed.Terra, Focșani, 2012).
Povestirea este genul de succes în literatură. Scriitorul și ziaristul italian Italo Calvino, născut la Havana, Cuba, era de părere că lumea nu este decât un lung șir de povestiri care nu se mai termină. Odissea, Iliada, Romeo și Julieta, poveștile fraților Grimm, aventurile lui don Quijote sunt repovestite la nesfârșit, de generații și generații de scriitori, cineaști sau muzicieni. Epica rămâne aceeași (o banală poveste de iubire, o călătorie lungă prin lume, splendoarea aventurii sau o mică întâmplare necunoscută dintr-un sat obscur), doar modalitatea de expresie este diferită. Textele scrise de Janine Vadislav se înscriu pe această linie a povestirilor pe care ai impresia că le știi dintotdeauna, sedimentate într-un fel de clasicism pe care îl accepți necondiționat. Nu există nimic artizanal în povestirile scrise de JV: cu un romantism temperat sunt descrise cu farmec lumea blândă a mahalalelor, cu întâmplările ei mici și tăcute sortite uitării, grădinile sălbatice căzute-n lentoarea amiezelor, frontoanele caselor vechi, ușile scorojite, aleile pietruite năpădite de iarbă, atmosfera intimă din încăperi slab luminate în timp ce afară, în lumina orbitoare a soarelui, copiii gălăgioși aleargă pe drum, femei purtând bijuterii demodate, fără strălucire, moștenire de familie, instantanee cu scaune tapisate, ferestre deschise și perdele date în lături, scene picturale și pline de visare. Personajele sunt vii și totuși învăluite într-un fel de îndepărtare care face imposibilă orice fel de atingere.
Pentru a ilustra afirmațiile noastre redăm două fragmente din primele două povestiri. În povestirea Omul negru (Aș vrea să zbor ca un fluture) – cea mai reușită – este descrisă odiseea unei femei (Betty) care emigrează din Basarabia în România și unde se căsătorește și moare după câteva încercări dramatice de a da naștere unui copil. Iată cum scria Betty fostului său soț din Ucraina, de la Donetsk: „Åžtiu, și nu regret. Am luat copila și dusă am fost! Ce viitor am fi avut într-un oraș care nu era al meu, într-o casă care nu ne aparținea?… Copilul nostru s-ar fi născut între străinii care l-ar fi învățat a vorbi rusește înainte de a spune mama în graiul nostru, strămoșesc. Nu știu cum poți să trăiești așa! Poți, de bună seamă, dacă nu ți-ai luat lumea în cap, n-ai înnebunit, n-ai murit. Am dorit pentru copila noastră o viață de vis, un trai liniștit, de prințesă. O vrei pe Cici? Unde-o să trăiască? În orașul celor zece mii de trandafiri? Cine o să aibă grijă de ea? De unde să știu și cum să te cred? Cât am stat la tine, în Donetsk, n-am ieșit din casă. Å¢i-a fost teamă să nu mă pierd, să nu fug? Tot am fugit! Câte zile am avut cu tine, am trăit ca -ntr-o pușcărie. Bătrânul sta în ușă, așezat pe scăunel, cu pușca în mână, cu degetul pe trăgaci. ( … ) Ai o frumusețe de copil care spune tată altui bărbat. Cici a crescut, iți seamănă în totul, nervoasă, deșteaptă, talentată, dar Cici nu mai este a noastră, a fost înfiată de Aspazia. Nu mă blestema, va moșteni o mare avere…”
Povestirea Femeia pe care o doresc (Ultima Casandră) are un început foarte frumos: o fată – Casandra – stă în ușa deschisă și privește la ploaia de-afară, după care, în scene expuse cinetic, epica își urmează cursul ademenitor pentru cititor. Fragmentul pe care l-am ales este definitoriu pentru prozele scrise de JV. Iată-l: „Ghemuită pe pervaz, înapoia perdelei, Casandra visează drumul până la via unde bunicul este paznic… Prin lanul cu mazăre sclipind ca aurit în lumina zemoasă a dimineții, cu pământul reavăn și urma tălpilor mici întipărite adânc, cu fumul albăstrui cu miros de ierburi putrede adiind deasupra câmpului, la marginea caselor înghesuite într-un colț de cer, ancorate într-un rest de lizieră de salcâmi. Apoi alte case în fața grădinilor cu varză, sfeclă și usturoi. Miroase a balegă de cal în curțile cu căruțe așezate de-a *curmezisul. Sandu Gîndac lustruiește hamurile. Un calm, o dulce liniște se ridică din mijlocul ogrăzii cu cireși pârliți de arșița verii. Casele se răresc, sunt ponosite, unele părăsite, cu garduri eterate de trecerea timpului. Umbre cenușii vântură aerul prin troscotul care acoperă locul îmbibat de zgomotul și mirosul de cărbune al trenurilor care trec din oră în oră, la nici 20 de metri distanță. Între livada de cireși și vie, un drum pietruit… Aici firul se rupe și oricât s-ar strădui chipul bunicului se șterge. „Cine o fi băiatul cu melci?” îi veni în minte Casandrei.”
Ceea ce caracterizează povestirile scrise de JV este tocmai jocul subtil al planurilor și timpurilor în care personajele își proiectează existența, în care fiecare detaliu infinitezimal este viu și palpită. Îmi face plăcere să invit cititorii la acest joc unic.
LILI GOIA
