Cu I. m-am întâlnit în gara din Brașov. Mi-a spus: Voi purta o haină neagră. Am știut că e el de când l-am văzut: avea părul lung și barbă, ochii mari și triști. În orașul lui, unde nici nu mai știu cum am ajuns, ninsese. Ne-am plimbat de mână, el ca o umbră lungă și neagră, eu ca un hibiscus roșu, abia atingând zăpada. Vorbea despre cultura neamului lui, despre sculpturile din cimitirul orașului, despre muzica pe care o compunea și aș fi vrut să rămân în acea eternitate albă, așternută precum fulgii pe buzele-i roșii-vineții.
Mi-l amintesc uriaș. Dar nu dimensiunile acelea m-au impresionat cel mai mult, ci îmbrățișarea ca a unui înger căzut, contopirea aceea ca de început de lume între un fiu al Cerului și o fiică a Pământului, totul avea proporții gigantești. În strânsoarea lui mă simțeam captivă pe vecie, ca și cum ne-am fi transformat în stânci atunci, pe loc, sub blestemul unor zei neînțelegători, geloși, mărturie și avertisment pentru toți cei care ar fi îndrăznit să facă ce-am făcut noi.
Ne-am despărțit tot într-o gară. N-aveam să-l mai văd niciodată. Îl aud vorbind în limba lui stranie, autonomistă și mi-l imaginez târâind pulpanele unei haine negre pe culoarele secrete ale unui castel, încercând să descifreze misterele unor rune. Simt și acum gustul amar al pielii lui, iar în nări am un parfum nelumesc. I. a rămas în sufletul meu, înger misogin cu chitară bas.
