Dacă o întrebi ce vrea să se facă atunci când va fi mare, fetița mea îți va răspunde, în funcție de activitățile la care participă în acea perioadă, că vrea să se facă ba detectiv, ba pompier, ba prințesă. De cele mai multe ori răspunde însă că vrea să se facă asistentă. Åži dacă, intrigat, o întrebi dacă nu cumva a vrut să zică doctoriță, îți răspunde sigură pe ea: „Nuuuu, asistentă, doctoriță poate o să mă fac mai târziu. Prima dată o să mă fac asistentă”. Åži dacă insiști, spunându-i că e mai bine să fie doctoriță, că va avea mai mulți bani, îți zice că ea nu are ce să facă cu banii, că ea vrea să-i facă bine pe copii. Își ia apoi stetoscopul, injecția și tot ce mai cuprinde trusa ei medicală și începe să consulte păpușile și jucăriile din pluș.
Pornim în viață cu gânduri atât de curate și undeva, cumva începem să adunăm balast care ne îngreunează sufletul, care ne trage spre pământ, care ne ține legați de tot ce e material. Iar zilele astea, când o persoană la care țin trece prin clipe foarte grele, am privit în ochișorii fetiței mele, am ascultat-o vorbind cu „pacienții” ei și dându-le sfaturi, în încercarea de a înțelege cum ajunge un om să nu mai simtă compasiune pentru semeni.
Sora persoanei de care vă spun a fost diagnosticată cu o boală foarte grea. În dimineața când au aflat diagnosticul, toate rudele erau agitate, încercau să găsească răspunsul și leacul la o doctoriță care însă a refuzat să-i primească atât pe ei cât și pacienta pe motiv că e pe cale să intre în concediu și oricum nu mai sunt paturi pentru internare. Ca un făcut, după ce au mers la cabinetul particular al doctoriței, s-a putut chiar rezerva un pat pentru internare în spital.
Când mi s-au povestit toate astea am simțit revoltă, indignare și, mai greu, mai rău decât orice, apăsarea aceea pe care ți-o dă neputința de a interveni, de a schimba. Căci dorința inițială de a răsturna munții îmi este sugrumată până la sufocare de conștiința faptului că femeia aceea cu halat alb nu și-ar fi schimbat atitudinea, că dacă a ajuns acolo și așa, înseamnă că totul e pierdut, dar din păcate nu numai pentru ea, ci și pentru pacienți, pentru rudele acestora, pentru toți cei pe care „nu mă interesează, plec în concediu” îi aduce acolo unde, trist, dar adevărat, știam că suntem: sistemul sanitar românesc.
Nu e prima oară când abordez această temă, dar constat cu din ce în ce mai multă amărăciune că oamenii al căror suflet n-ar trebui să fie ca al nostru, căci au ales o meserie de care depinde VIAÅ¢A, sunt, în realitate, mai plini de balast decât mulți alții, ba chiar că s-au transformat în stânci pe care nu le mai atinge nicio durere umană, iar bolile, pacienții, suferințele sunt doar cifre, nume, date. Unde, cum, de ce le-a dispărut compasiunea pentru semeni, dacă au avut-o vreodată, nu știu. Dar știu că un medic n-ar trebui să fie un robot, ci un om care să nu creadă că prea multă durere întâlnită pe lungul drum al carierei este argumentul perfect pentru a-și scuza indiferența. Un medic n-ar trebui să-și piardă iubirea de oameni, nici mila în fața suferinței. Un medic ar trebui să-și facă meseria cu pasiune și să-și trateze pacienții nu doar cu medicamente, ci și cu înțelegere. Ar trebui să le dea nu doar rețete, ci și speranță. Un medic ar trebui să știe că nu e Dumnezeu pe pământ, deși, poate, de știința lui atârnă viața unui om. Un medic, indiferent de vârstă, de condițiile în care lucrează, de problemele personale, ar trebui să știe că omul simplu îl privește ca pe un sfânt cu puteri vindecătoare și tocmai această putere divină ce-i este atribuită ar trebui folosită spre a lumina calea omului, nu spre a-l privi de sus.
Am întâlnit mulți medici care și-au păstrat sufletul. Dar sunt și prea mulți care și l-au pierdut. Iar pierderea nu e doar a lor. Ci a tuturor celor le caută în ochi lumina compătimirii, dar nu găsesc nimic. Nimic.
