Magazinul despre care scriu în ediția de astăzi a serialului „Ce-mi place” este situat vizavi de Åžcoala Duiliu Zamfirescu (nr.10), iar în el se vând de toate, dar pe mine mă interesează doar partea stângă, unde sunt jucăriile. Sunt jucării ieftine, chinezării, dar pentru un părinte cu doi copii care strică tot ce prind și care se plictisesc după câteva ore de chinuit pur și simplu obiectul respectiv, cum e cazul meu, acesta este locul ideal.
Când mă întorc seara acasă, primul lucru pe care mi-l spune fetița nu este „Bine ai venit, mamă”, ci „Ce ne-ai adus?”, iar băiețulul strigă în urma ei „Cadou! Cadou!”. Recunosc, este greșeala mea că în unele perioade, de exemplu când sunt bolnăviori, le aduc seara câte o prostioară ca să le văd fețișoarele luminându-se. Dar și prostioarele costă, iar la noi e la dublu, așa că magazinul de vizavi de Åžcoala 10 a venit ca o salvare. De exemplu, am luat un aparat de fotografiat roz de jucărie, prin care dacă te uitai când apăsai vedeai poze cu niște păpuși, la numai 2 lei. Găsesc mașinuțe la 2- 3 lei, iar mașini sau camioane ori trenulețe mari la 15 – 20 de lei. Băiețelul nu se lasă până nu desface absolut tot ce găsește, este foarte curios să vadă mecanismul de funcționare, așa că mai bine le dezmembrează pe astea mai ieftine decât pe cele la 40-50 de lei bucata.
Fetița se plictisește foarte repede și deși are vreo trei truse de doctoriță, ar mai vrea și altele. Aceeași trusă de doctoriță Made in China costă aici cu aproape 10 lei mai puțin decât la alte magazine. Am găsit aici sirene, ștrumfi, pe doctorița Plușica, pe Prințesa Sofia, e adevărat, copii ale jucăriilor originale, care costă enorm, nu seamănă chiar la amănunt cu eroinele din desenele animate la care se uită fetița, dar sunt bune când bugetul alocat jucăriilor nu este foarte generos.
În urmă cu ceva timp a trebuit să plec pentru câteva zile la București, iar fetița a început să plângă cu lacrimi mari cât boabele de mazăre și să spună printre suspine că ea nu poate trăi fără mine, că să n-o părăsesc și alte asemenea vorbe de-mi venea să las totul baltă. Dar izvorul lacrimilor a secat când i-am promis c-o să mă întorc cu două surprize mari de tot. Nici eu nu știam ce-o să-i aduc atunci. În București n-am avut nici cum nici când să merg la vreun magazin de jucării, așa că la întoarcere am intrat în magazinul nostru de cartier. Dar ce să le iau, nimic nu părea destul de mare, de impresionant. Deodată însă, am zărit ochii blânzi ai unui cal mare și roșu din cauciuc. Lângă el, era și unul albastru. I-am apucat de urechi, iar acum sunt priponiți în sufrageria noastră. E adevărat, nu mai primesc atenția de la început, dar din când în când mai aud „Dii, Amadeus”, „Dii, Sabrina”.
