Există o întâmplare din zona de câmpie a județului Vrancea pe care nici măcar nu mai știu de la cine am auzit-o, dar la vremea aceea persoana care mi-a spus-o atât de frumos (după câte îmi aduc aminte, o bătrână, într-un sat, în timp ce așteptam un autobuz care întârzia) m-a asigurat că este una cât se poate de adevărată și că ar fi rămas consemnată pe undeva prin registrele jandarmilor din regiunea Râmnicului. Personal nu am căutat dovezi pentru veridicitatea întâmplării, dar înțelesul ei îmi este de-ajuns să las în urmă zvonurile și superstițiile legate de ea.
Iată, pe scurt, întâmplarea. Într-o iarnă, o mamă cu doi copii, izgonită de-acasă de bărbatul ei (drame tăcute în satele românești, sortite uitării), a plecat către satul vecin, peste câmpuri, prin viscol. Cred că era la puțin după război, dar, la urma urmelor timpul nu mai are nicio importanță de vreme ce înțelesul poveștii s-a clasicizat într-atât de mult, încât, în orice perioadă istorică s-ar plasa, acesta ar rămâne intact și credibil. Cert este că femeia cu cei doi copii ai săi, poate ținându-i de mână și târându-i după ea prin omăt, într-o încercare disperată de a-i salva, sau poate ducându-l pe cel mic în brațe și pe celălat de mână (detalii pe care numai imaginația noastră le poate compune), nu a mai ajuns niciodată în satul vecin, fie rătăcind drumul, fie din epuizare.
A nins mult în zile următoare și cum iernile grele fac satele din câmpie să cadă într-un fel de lentoare și uitare, de parcă s-ar lăsa de bunăvoie îngropate în trecutul lor inexpresiv și deprimant, nimeni nu a stat cu gândul la femeia care plecase de-acasă. Pesemne bărbatul ei credea că ajunsese la rude, iar neamurile ei nici nu aveau cunoștință că femeia pornise spre ele. Așa încât, au găsit-o în primăvara următoare, la mare distanță de cele două sate, într-o viroagă unde căutase zadarnic să se adăpostească de viscol. Cei doi copii erau sub hainele ei, cu brațele și picioarele împreunate în căutarea ultimului strop de căldură, iar cel mic mai părea să sugă dintr-un sân rămas dezgolit de vânt sau poate de mâinile lui înghețate și neîndemânatice. Probabil murise ultimul, în timp ce căuta să se hrănească cu disperare din trupul inert al mamei, căutând mai dgrabă fierbințeala laptelui.
Poate nu-i decât o întâmplare și poate nici măcar nu-i adevărată, mă gândeam uitându-mă la bătrâna care îmi spunea de bunăvoie o poveste în timp ce așteptam autobuzul. Dar aceasta, cu o excentricitate proprie oamenilor cărora le place să stea de vorbă, a continuat, conștientă de forța pe care ți-o dă povestirea. O perioadă de timp nimeni nu s-a mai sinchisit de această întâmplare. Însă, după câțiva ani, în locul în care s-a petrecut nenorocirea, lângă un mărăciniș rotund de porumbe care în fiecare an înflorea perfect, a apărut din senin o cruce. Apoi, încă una. Și încă una. De parcă cineva care dorea să rămână cu tot dinadinsul anonim le punea acolo la ascunzișul întunericului. Mulți se gândeau la bărbatul femeii care înnebunise și luase calea mânăstirilor și pe care nimeni nu îl mai văzuse de foarte multă vreme, dar acest lucru nu s-a confirmat niciodată.
Este mininată aceasă înțelegere bună la poporul român care poate găsi justificări până și bestiei și este gata să creadă că sufletul ei este un abis. Apoi, într-un joc al conștiinței lipsit de explicații, cineva nevăzut a început să pună în fiecare primăvară pe brațele crucilor împletituri grosolane din cârpe și ațe colorate care semănau cu niște mărțișoare stranii. Această ciudățenie le făcea caraghioase și vesele așa încât, dacă le vedeai fluturate de vânt, păreau vesele și sociale. Presupun că cine le punea acolo, o făcea din nevoia de a reînvia sufletele celor morți, făcându-le din nou să se bucure de aromele câmpiei și vântului.
Am găsit în această parte a povestirii un joc perfid și necesar pe care mintea noastră îl face în viață din nevoia de a fi împreună și cum, cu puțină improvizație și bunăvoință, îi putem atrage în acest joc candid și simplu, chiar și pe cei care nu mai sunt, sau poate doar i-am uitat. Povestitoarea mea a ținut să mă asigure că nimeni nu îndrăznea să dea jos mărțișoarele de pe brațele celor trei cruci din viroagă și, spre miezul verii, acestea se decolorau de soare și semănau cu niște drapele ridicole abandonate de oameni. Astăzi mulți oameni din împrejurimi obișnuiesc să pună mărțișoare în acel loc, unii crezând chiar că se ajută pe sine.
Aceasta nu-i decât o povestire. Dar înțelesul ei este unul neperisabil. Are ceva din frumusețea desprinsă din iconografia blândă a femeii din satele românești, diametral opusă frumuseții de consum, standardizată, rece, saturată, de „linie androgină” (Umberto Eco).
