În ședința Cenaclului Literar Duiliu Zamfirescu din seara zilei de luni 24.02.2014 cunoscuta poetă Ștefania Oproescu (n.01.01.1949, Pătârlagele, Buzău) a citit o poezie, nepublicată în volum, din care am ales următoarele versuri: ,,Când ai pierdut sprinteneala suferinței/Și gustul furtunilor de sânge/E semn că undeva ai rătăcit drumul” (din poezia Răgazul dintre iubire și moarte). ȘO a definit perfect segmentul de existență în care un poet poate fi mare, scala unde poate fi recepționată poezia. Se spune că originea poemului este întotdeauna abulică, ascunsă atât de bine într-o metaforă, încât pare că nu poate fi descifrată de nimeni până la capăt. Poemul este o inspirație, o grație divină. Însuși poetul nu ar putea să explice convingător sursa inspirației lui, aburul perisabil din care se naște poemul.
Ceea ce este de reținut în versurile ȘO este faptul că aceasta ne obligă să înțelegem că importantă cu adevărat este calea și nu scopul în sine. Creatorul trăiește poetic la nivelul cel mai înalt în timpul (personal, ce privilegiu !) când concepe și scrie poemul. Poemul este un instantaneu reținut din neant, plasat într-o carte. O secvență universală, un nimb care excede orice cosmos. La sfârșit, poetul, ca un zeu antic, epuizat și iradiat de magma incandescentă a cuvintelor, după ce iese din transa poemului, devine din nou aproape obișnuit, ca să spun așa, descumpănit și nesigur, cu gândul la nevralgiile criticii așa cum ai aștepta într-o gară obscură un tren de care nu ești sigur că vine. La capătul oricărei suferințe, se află Dumnezeu, spune în chip magistral monahia Siluana Vlad. Ei bine, Stefania Oproescu spune cam același lucru, numai că la capătul suferinței se află poemul, ceea ce are același înțeles cu Dumnezeu. Când ai pierdut sentimentul tragicului, e semn că ești în afara poemului, că ai rătăcit drumul, cum spune foarte frumos ȘO.
***
Sara pe deal. Este poate cea mai frumoasă poezie din literatura de limbă română. Aproape că limbajul material dispare și devine totuna cu valea în fum. O curgere lăuntrică, care nu cunoaște dezamăgirea finalului. Geniul lui Eminescu umple peisajul. În poem nu este nimic efemer în sensul în care am fi dispuși să înțelegem că peisajul evită gravitația fizică și plutește în cosmos, pretutindeni, ca-ntr-un lichid amniotic al genezei.
Din poemul Sara pe deal nu există întoarcere. Starea celui care ascultă poemul nu se consumă niciodată. Este memorabilă interpretarea lui Mihail Sadoveanu înregistrat de Electrecord prin anii ‘50. Celebrul scriitor german Novalis era de părere că ,,un poem trebuie să fie inepuizabil”. Sara pe deal este un poem inepuizabil.
Simțul ortografic este de asemenea unul muzical, care susține ritmul grațios al poemului, conferindu-i textului o curgere nobilă și curată, susținând o panoramă caracterizată de specificul național (etnografic), ancestralitate și fidelitate (creștină). ,,Omul nu este infinit în sine. Devine infinit în legătură cu Dumnezeu”, arată Dumitru Stăniloae. Poemul are o cuantică ce reverberează fizic cu Dumnezeu și ne pune în legătură permanentă cu acesta. Reprezintă o argumentație cât se poate de logică la afirmațiile lui Dumitru Stăniloae. ***
Există o nostalgie a bibelourilor. Aproape în orice casă ai intra, este imposibil să nu vezi pe rafturile din sufragerii bibelouri (camera unde Socrate își primea oaspeții), așezate printre cupe, sticle de vin primite și abandonate de la vreo aniversare uitată, cărți nedesfăcute și mileuri, casete de bijuterii și icoane cumpărate din vacanțe în familie. Au o tristețe a lor, par niște personaje condamnate și deprimate care își așteaptă sfârșitul odată cu stăpânii lor. Par închise etanș într-o istorie pe care nu pot s-o părăsească, stau într-o așteptare goală, fără noimă, ca o partitură a unor existențe pe cale de dispariție.
Sunt asemănătoare cu o butaforie uitată ce subliniază un sentiment al ratării care se resoarbe în micile figurine din sticlă. Cine nu a văzut balerina cu rochiță roz, neapărat cu tiv auriu, privind în jos, poate din timiditate și sfială, peștele de sticlă colorată așezat pe televizor, arcuit, imitând o săritură deasupra apei și prin care trecea lumina apusurilor de soare atunci cînd aceasta răzbătea în încăpere, bețivul din jad, pescarul chinez, gânditor și apăsat de griji existențiale, bibelourile panteră, câine, pisică din porțelan ieftin, figurinele în formă de păsări, îngerașii din plastic dur agățându-se de viață ca niște copii bolnavi, ținuți îndelung prin spital, bibelourile barok, florile din hârtie așezate inutil în vase fără apă. O atmosferă proprie comunismului românesc, banală și tristă, pe cale de dispariție.
LILI GOIA
