Povestea lui Socrate Dediu de la Tulburea începe să se depene cam de pe la vârsta de 14 ani, când copilul de atunci și-a început ucenicia ca fierar în satul natal, la un anume Nae Spătaru. De cum a scăpat de cele 8 clase și mai ales de școală s-a dus ca ucenic să învețe o meserie și să își facă un rost în viață. Acel Nae Spătaru avea atelier și făcea mai mult fierărie, că, de, așa se cerea în acele vremuri. „Åži Nae a învățat meserie tot de la un bunic de-al mamei mele, dar nu mai trăiește de multă vreme. Am stat ucenic la Nae doi ani și jumătate, unde făceam fel de fel de lucrări. Eram așa de mititel că nu ajungeam să bat la nicovală. Puneam lada în care dădea tain la cal și mă urcam pe ea ca să pot bate cu ciocanul, de fapt la două ciocane. Prima dată când m-a dus la el m-a pus să suflu la foală, o mașinărie care scotea aer și încălzea cărbunii și apoi fierul care era pus la încălzit. Începuse să îmi mai scape și mie ceva bani din ce lua el de la clienți, iar când am plecat de la el mi-a dat scule cu care să îmi încep și eu treaba”, își deapănă acum povestea de început a vieții sale bătrânul Socrate. După ce a crezut el că a prins toate tainele meseriei de fierar și-a zis că e timpul să înceapă propria lui afacere din care să poată trăi liniștit toată viața. Nu a fost deloc așa deoarece atunci când Dumnezeu are planul Lui cu tine îți va călăuzi pașii pe drumul dinainte stabilit. A stat o vreme la casa părintească încercând să-și croiască un atelier, cu scule și unelte din care să facă bani. S-a descurcat, însă nu foarte bine, mai ales că în sat erau mulți meșteri, care mai de care mai invidioși pe tânărul ce își începea și el activitatea în ale fierăriei.
Fierar la Băița Plai, mina de aur exploatată de ruși
A venit vremea să plece în armată și așa a ajuns tot fierar la mina de aur din Băița Plai. „Erau foarte mulți atunci în sat ca meseriași și nu prea aveau oamenii așa mult de lucru. Era și taxa mare pe care o plăteam la primărie și nu prea ieșeam cu mare lucru. Așa că am plecat militar, eu știam meserie, dar nu aveam calificare și am obținut-o. Armata am făcut-o la muncă la mină la Băița Plai, în munții Apuseni. Era mină de aur, acolo am stat doi ani și jumătate. Am lucrat și în uzină și în mină. În mină eu mă ocupam cu montarea liniei pe care ieșeau vagoneții cu minereu din galerie. În uzină lucram la ce era nevoie. Nu puteai să zici că iau și eu o mână de aur sau măcar o mărgică. Å¢in minte că mi-a intrat aur sub pingica de la bocanc și când să ies, hop s-a aprins becul. Era un fel de detector la filtru și gata, m-a oprit santinela cu pușca, zicea că am un obiect. M-a căutat peste tot și a găsit aurul la pingică, l-au scos și am plecat apoi. Eram atent supravegheați de securitate. Noi eram direct subordonați sub comanda rușilor, tot aurul se ducea la ei, la noi niciun gram nu rămânea. Plecau de la Åžtei câte 20-25 de vagoane cu minereu măcinat, alegeau doar aurul și piatra o lăsau la noi pentru ciment”, mai spune Socrate.
Bătrânul povestește cu emoție cum se derula întreaga operațiune de extragere, de producere și apoi de transport a materialului prețios către „țara prietenă”. „Se băgau bolovanii cu aur în uzină, se măcinau, se alegea aurul și apoi la vagoane cu el. Prelucrarea nu se făcea la noi. Din uzină până la tren îl ducea cu mașina, unde era santinelă cu pușcă automată și nimeni nu mișca un deget. Apoi se încărca în tren și pleca la Rusia. Aveau magazinele lor acolo și românii nu aveau voie să intre în ele dacă nu aveau legitimație. Dacă nu aveai legitimație nu puteai intra pe nicăieri. Eu aveam legitimație specială să pot intra. Au fost oameni care lucrau acolo și au furat aur, dar nu au scăpat. Unii înghițeau aur, crezând că așa vor putea scăpa cu aurul, însă securitatea îi ținea acolo până a doua zi, își făceau nevoile și apoi recuperau aurul. Doar aur se scotea de acolo, altceva nu știu. Lucrau mii de oameni acolo. Oamenii din mină lucrau mecanizat, nu la târnăcop, aveau scule speciale. Aurul era mai spre fundul pământului cum zic eu, dar nu i-am găsit capătul minei niciodată cât am umblat eu pe acolo doi ani și jumătate, erau fel de fel galerii. Poate mergeam pe acolo de aici de la mine până la Dumitrești sau mai departe, cine putea ști”, spune acum fierarul pensionar.
În prima permisie acasă s-a însurat cu Dochița
Socrate povestește ca și când toate lucrurile din viața lui s-ar fi întâmplat ieri, cum că toată operațiunea de la mina de aur era coordonată de la Beiuș, unde era unitatea militară sovietică, acolo era comandamentul. Cum zilele treceau și dorul de casă și de cei dragi era și mai mare, după un an și jumătate a reușit să obțină o permisie de câteva zile. Ajuns acasă, după ce și-a văzut rudele, s-a decis cât ai bate din palme să se însoare. Așa a luat-o de soție pe Dochița, mai tânără ca el cu un an. S-a întors la mină din nou, dar de data aceasta nu singur, ci împreună cu Dochița, că doar formau o familie și nu avea cum să își lase proaspăta soție singură acasă în satul natal. „La mină am lucrat din nou, dar de data aceasta am primit și o locuință unde stăteam cu nevasta. După un an am făcut contract cu cei de la mină că mă voi întoarce să lucrez pentru ei încă un an. Nu a mai fost așa, deoarece am fost lăsat civil și am decis să facem un copil. Așa se face că Dochița a trebuit să nască și a plecat acasă la Tulburea, iar două luni mai târziu am venit și eu”, spune de data asta bucuros Socrate.
Văzându-se în libertate și alături de familie, Socrate s-a decis să nu se mai întoarcă la mină. Când vedea câte un milițian prin sat, lui Socrate îi tresărea inima de frică și își zicea în sinea lui: „Ä‚sta vine după mine. Ce mă fac, că mă duce iar la mină”. A scăpat de mina de aur și s-a apucat de iubirea din ucenicie-fierăria. A început să facă tot ce le trebuia oamenilor din sat. A reușit foarte repede să împrietenească fierul cu lemnul și așa ieșeau din mâinile lui tot felul de obiecte, de la sapă, furcă, potcoave de cal și boi, până la căruțe trase de animale. S-a autorizat că nu avea alte cale, mai ales că unii dintre cei care îl învățaseră meserie când era copil, acum îl pârau la autorități că avea mai mulți clienți decât ei. A stat el cât a stat să lucreze la atelierul său de acasă și într-o zi, prin anul 1961, s-a hotărât și a plecat pe șantier la Onești ca fierar betonist și fierar forjar. Acolo spune că a lucrat vreo șapte ani de zile, după care s-a întors iarăși acasă. Nu a stat deloc fără să aibă un loc de muncă și așa se face că s-a angajat la exploatare la pădure la IFET, unde a muncit tot șapte ani. Apoi, a plecat și de aici la Ianca, la sonde, unde a muncit tot șapte ani, dar tot pe meseria lui de fierar. „Am plecat de la Ianca de la sonde și m-am agățat la CAP-ul de la Chiojdeni. Când s-a desființat CAP-ul m-am apucat de treabă din nou acasă. Am scos autorizație și am muncit până când am făcut etatea de a ieși la pensie. Nu m-am lăsat și am muncit și după. Chiar și acum nu pot să las uneltele la o parte, una că îmi sunt dragi, a doua că nu poți scăpa de lume. Acum îs cam bolnav cu inima, dar are grijă Dumnezeu„, spune Socrate.
Căruța, bunul cel mai de preț cu care se mândreau țăranii
Socrate Dediu spune că pe vremuri oamenii trăiau mai simplu și mai liniștiți. Bunurile de care aveau nevoie și cu care se mândreau și pe care el le făceau cu așa multă ardoarea, erau căruțele. A făcut la căruțe și roți de nu le mai știe numărul. Acum, numărul comenzilor pentru aceste obiecte devenite deja piese de pus în muzeu este din ce în ce mai mic. „Tot țăranul avea animale, cai și boi și vaci și le puneau la jug, aveau nevoie de căruțe pe lemn. Acum, căruțele sunt pe cauciuc și se fac din țeavă, din alte materiale, nu mai sunt din lemn și fier bătut la ciocan. Ultima căruță pe lemn am făcut-o în vară, anul trecut, dar nu de pus animalul la ea ci de dus la muzeu. Au venit de la Târgoviște de au luat să o pună la expoziție. A mai venit o persoană de la București, dar tot așa de expozeu. Am mai făcut vreo 28 de bucăți de roți de lemn, dar tot așa de pus de frumusețe undeva la un muzeu din Dâmbovița. Mai am o căruță lucrată acum pentru cineva de la câmp, e din fier și lemn cu roți de cauciuc, dar nu mai vine să o ia”, mai spune Socrate. Totuși, mai sunt și câteva sate pe Valea Râmnicului, unde căruța de lemn se mai folosește încă. „Se caută mai mult roțile de lemn. De exemplu vin oameni din Valea Salciei, acolo se pune vaca la jug și folosesc căruța de lemn că este mai ușoară. Am mai dat la Motnău tot așa, la Jitia. Acolo unde sunt drumurile rele, prăpăstioase, oamenii folosesc căruțe de lemn, pe față roțile sunt din cauciuc, iar pe spate sunt de lemn ca să pe poată împiedica să nu se ducă de coase sau de prăpăstii”, povestește Nea Socrate.
Înțelegerea – cheia de succes a familiei
După o viață de muncă chinuită, prin diferite locuri ale țării, pensionarul Socrate Dediu trăiește alături de soția sa Dochița care a împlinit și ea 80 de ani pe 17 februarie, o bătrânețe frumoasă. Este bucuros că are șase copii, din care patru fete și doi băieți, 19 nepoți și 14 strănepoți cu care se mândrește după o viață de om. I-a plăcut și a iubit tare de tot meseria sa. Cu auzul stă cam prost din cauza zgomotului, dar cu vederea nu are probleme.
Soția sa ne-a spus secretul conviețuirii atâta amar de vreme. „Le-am dus pe toate la bun sfârșit și noi ne-am înțeles. Să știți că înțelegerea este lucru mare într-o gospodărie. Poți să ai averea de pe fața pământului, dacă oi trânti și oi buși și unul s-o crede mai mare decât celălalt, nu faci nimic. Mi-a zis odată o noră de-a mea de la Chiojdeni că eu nu am luat bătaie de la Socrate, iar eu i-am zis că chiar dacă am avut eu dreptate, am trecut de la mine și a fost bine pentru familie. Dacă îi demonstram că eu am dreptate, cine știe, ne luam la scandal și la bătaie, dar așa am trecut mai ușor peste anumite momente mai grele în viață. La tinerețe viața trece greu, iar acum la bătrânețe fuge de nu o vezi”, spune Dochița, soția lui Socrate.
Bătrânul privește încrezător în viitor și spune că dacă mâine ar avea 14 ani ar lua-o de la capăt. „Asta a fost meseria mea, o visez și noaptea. Eu sunt ultimul de pe Valea asta. Am doi băieți care sunt în Italia, scule au, meseria le place doar la fierărie, că la lemn nu prea se omoară. Eu sper că vor duce mai departe această meserie. La mine e din familie, din generație în generație și sper să nu se piardă”, își încheie Socrate după Valea Râmnicului povestioara vieții.
Mi-am luat rămas bun de la Socrate Dediu, pe care l-am lăsat cugetând în atelierul său la menirea sa pe acest pământ, dar mai ales la ce va fi după el.
