Nu există nimic mai frumos într-un oraș de provincie, mai ales în serile de iarnă, decât atmosfera literară de la un cenaclu. Poate că afirmația este ușor exagerată, dar, pentru a pune în valoare ședințele de cenaclu în raport cu viața cotidiană obișnuită care sfârșește întotdeauna în rutină, era nevoie de acest exces. Åži mai ales, să îi fac pe cei care nu au participat niciodată la un cenaclu literar (în special, pe cei tineri, cu talent), să creadă că acesta este o rămășită din paradis, un laborator în care germinează fundamentele culturii scrise. Invocându-l oarecum interpretativ de Dumitru Staniloae, autorul celebrei traduceri a Filocaliei, putem crede că omul se exprimă prin cuvinte, dând frâu liber literaturii, din nevoia de a sugera această bucurie care depășește orice limite. Deși nu mai bat de multă vreme drumurile cenaclurilor literare, din motive puerile legate de timp, preocupări sau, mai degrabă, propria mea infidelitate, cred că rolul acestora în formarea spirituală, intelectuală și chiar socială a tinerilor este esențială. Mai ales într-un târg în care viața culturală pare atât de îndepărtată.
Cenaclul literar este o experiență superbă în viața oricui și dincolo de această constatare romanțioasă, este un exercițiu prodigios, cazon, serios, susținut cu îndârjire, în care înveți să fii riguros în scris, punctual și disciplinat la întâlnirile cu scriitorii. După revoluția din anul 1989, cel puțin trei cenacluri vor fi reținute cu siguranță de o istorie a literaturii din Vrancea: cenaclul Salonul Literar (apărut prin anii 90 din bizareriile și frumusețea boemei literare din oraș, ca o splendidă citadelă culturală unde puteai avea șansa unică să-i vezi pe marii poeți, dispăruți dintre noi astăzi, Dumitru Pricop, Ion Panait sau Constantin Ghiniță), Cenaclul de joi inițiat și condus de Corneliu Fotea (cu câteva ședințe în primăvara și vara anului 2004, la Atheneul Focșani, întrerupt de moartea neașteptată a scriitorului la data de 28.09.2004, la doar 63 de ani) și Cenaclul de luni (cel mai longeviv, din anul 2001 și până astăzi, fără întrerupere, în care s-au format contingente întregi de tineri scriitori despre care se pot face fără să greșim cu nimic, comentarii elogioase) condus cu înțelepciune și efort material de scriitorul Gheorghe Neagu.
Vor exista întotdeauna voci împotriva acestor afirmații, rațiuni și paradoxuri, labirinturi de gândire care nu se vor sfârși niciodată. Istoria are un fel de funingine care ne acoperă ochii: stăm fericiți în landourile ei și cineva ne împinge continuu, și nici măcar nu ne mai prefacem că plângem, doar mimăm totul. Privim sedați printr-un hublou lăcomia guvernelor (din toată lumea), ce se întâmplă la Roșia Montană sau Pungești, în Ucraina și uităm totul chiar a doua zi. De aceea nu găsesc un exemplu mai potrivit cu care să ilustrez decența vieții și frumusețea minții omenești, în timp ce afară ninsoarea crâncenă și pură nu se mai oprește, decât cu ora surâzătoare a plecării de la un cenaclu literar și, în drum spre casă, cu reviste și cărți necitite ținute ocrotitor la piept, poate la inimă, sub palton, în timp ce glorifici ninsoarea și gerul, ai putea să te gândești la un film rusesc, la femeia care te așteaptă acasă, că cineva se gândește la tine, ai putea să-ți imaginezi pădurile, înghețate acum, prin care ai umbat astăvară și ai putea să crezi cu naivitate ingenuă într-un menuet scris de Ion Panait într-o noapte îndepărtată din perioada comunismului românesc.
Cenaclurile literare rămân o poveste minunată din care apar cărțile. Cea mai durabilă moștenire lăsată omului este cuvântul viu. Dintr-o astfel de emulație, de-a lungul timpului, în Cenaclul de luni Duiliu Zamfirescu, sau mai bine zis pe parcursul acestuia, au apărut poemele Åžtefaniei Oproescu din care irumpe extazul culorilor și al vieții, rondelurile candide scrise de Gheorghiță Suchoverschi, poeziile lui Loriean Carșochie și chiar poemele nude ale iubirii scrise de Gheorghe Neagu, prozele viguroase, precise, exacte, de anduranță scrise de Mariana Vicky Vârtosu sau romanele răcoroase, de atmosferă retro scrise de Janine Vadislav, textele-filigran marca Gabriel Funica, versurile lui Ioan Dumitru Denciu, eseurile magistrale demne de un adevărat festin intelectual, scrise de Florin Paraschiv, lirica duioasă citită și scrisă de Constanța Cornilă, povestirile sclipitoare, scrise cu talent și inteligență de Ionel Mony Constantin și Stănică Budeanu, bijuteriile literare șlefuite până la esență de Gheorghe Mocanu ș.a.m.d.
În încheiere, cu permisiunea expeditoarei, pentru publicitate, dar și pentru rolul domniei sale, aș dori să divulg cu plăcere un mail transmis zilele trecute de Mariana Vicky Vârtosu, un fel de secretar al Cenaclului Duiliu Zamfirescu din Focșani, membrilor acestui cenaclu: „Vacanța s-a terminat. A venit vremea să ne revedem. Mi-e dor de voi toți, așa că, pe luni, la ora 17 fix, la Direcția pentru Cultură Vrancea”.
