Marilena Vîlcu și-a dedicat întreaga viață profesiei de dascăl. Mereu a căutat să descopere frumosul în această meserie, i-a iubit pe elevi și i-a îndrumat ca o mamă. După 35 de ani de activitate la catedră, încă mai are zâmbetul pe buze. Este modestă și speră ca munca ei, pe care o face cu multă dăruire și cu simț de răspundere, să aibă roade. Se mândrește cu foști elevi care au devenit medici sau directori de companii. Are regretul că generațiile actuale prețuiesc tot mai puțin valorile și educația.
Marilena Vâlcu este din Urechești. A absolvit Liceul Unirea din Focșani, apoi a urmat Facultatea de Fizică-Chimie din cadrul Universității „Dunărea de Jos” Galați. A absolvit și cursurile celei de-a doua facultăți, pe aceeași specializare, la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, pentru a putea preda. Debutul la catedră și l-a făcut în 1978 la Åžcoala Vulturu, pentru ca mai apoi să predea la Åžcoala nr.5 și la Åžcoala nr.7 din Focșani. În 1983 s-a transferat la Colegiul Economic, unde o găsim și în prezent. Deși anii au trecut, are aceeași dorință de a munci și de a da tot ce-i mai bun din ea, exact ca în urmă cu 35 de ani.
Reporter: Cine v-a îndrumat spre această profesie?
Marilena Vâlcu: Am avut în familie pe sora mea. Fiind mai mare ca mine cu patru ani, a intrat la Facultate tot pe același profil, fizică – chimie, și atunci am avut ambiție să merg și eu mai departe, să nu rămân la țară. Cu toate că părinții și-ar fi dorit copilul mic să rămână acasă. Am zis că merg și eu, nu au avut încotro și m-au dat. Am fost o fire ambițioasă dintotdeauna, am realizat ceea ce mi-am propus. În ultimul an mi-am cunoscut și soțul și am reușit în 1980 să mă și căsătoresc. Apoi, am prins o detașare la Liceul Economic și de atunci sunt aici profesor, de 35 de ani.
Rep.: Care a fost motivul pentru care ați ales o carieră în învățământ?
M.V.: Mi-au plăcut copiii de mică și aveam chiar grijă de niște copii ai unei vecine. Dacă îi vedeam murdari, îi luam în casă la mine și în albie în curte îi spălam.
Rep.: Era greu, în acele vremuri, să răzbați în societate?
M.V.: Era ceva deosebit. Adică un copil care era de la țară și reușea la facultate, era un eveniment mare în sat! Numărai pe degete pe vremea aceea câți făceau facultate. În sat erau doi-trei care reușeau la facultate. Era mare bucurie. Pe când acum intră oricine, nu mai e nicio problemă.
Rep.: Ar trebui corectat ceva în sensul acesta?
M.V.: Ar trebui mult de corectat. Nu trebuie să intre chiar oricine la facultate. Mai ales că acum ei nu au nici o legătură cu chimia, cu biologia. Aproape că nu au habar să vorbească corect românește. Măcar să se ducă undeva unde nu pui viața unui om în pericol. Nu cred că realizează copiii, nu sunt îndemnați cum trebuie.
Rep.: Ce ar trebui schimbat?
M.V.: Åži la cei care îi meditează ar trebui. Profesorii ar trebui să se implice și cei de la cabinetele de mediere, dar să fie oameni de specialitate, bine documentați, nu oricine. Oameni care au făcut o facultate pe la subsoluri vin și sunt psihologi ai școlilor.
Rep.: În cariera dvs. ați găsit copii pe care să îi îndrumați cu plăcere?
M.V.: Da și mi-au mulțumit. Au fost chiar copii care au mers spre medicină, care e de viitor și le place. Au reușit și mi-au mulțumit, dar au fost copii serioși. Acum depinde și dacă iau de bun ceea ce le spun. Copiii mei au fost elevi ai liceului și amândoi au mers la medicină. Cel mare este deja medic stomatolog. Cel mic este în anul 6 la medicină și am o satisfacție, așa pentru că este rodul meu.
Rep.: Cum sunt elevii de acum față de cei din generațiile trecute?
M.V.: Este diferență. Înainte erau mai respectuoși, mult mai respectuoși. Învățau, puneau preț pe carte. Pe când acum, când îi auzi spun că „nu ne trebuie”.
Rep.: De când a început acest declin?
M.V.: Așa ca o constatare, cam de acum trei-patru ani în urmă. Cam de atunci se observă o delăsare totală în rândul copiilor. Eu cred că ei sunt dezorientați. Prea multe văd la televizor și cred că tot ce zboară se mănâncă și cred că pot să se realizeze altfel, nu prin carte. Efectiv cred că refuză să învețe. Am un copil în clasă care îmi zice că el vrea să se facă afacerist, dar el nu știe nimic.
Rep.: Cum reușiți să îi mai atrageți pe elevi către școală?
M.V.: Predând chimie este mai greu, pentru că este o știință exactă și foarte grea, dar dacă ar avea de la generală toate indicațiile și i-ar capta, le-ar plăcea și acest obiect, cred că nu ar fi probleme. Elevii ne spun însă că nu au făcut ore, că profesorul nu era de specialitate. În schimb, pe timpul lui Ceaușescu nu era chiar așa.
Rep.: Ce sfat le-ați da elevilor?
M.V.: Cred că le dai degeaba, nu îi interesează. Cred că nu mai sunt receptivi. Te uiți la ei și sunt năuci, nu știu încotro să o ia, sunt bezmetici.
Rep.: Care a fost cea mai plăcută experiență din meseria dvs. de dascăl?
M.V.: Satisfacții am avut când m-am implicat în proiectele cu ecologia, când am fost la niște concursuri interjudețene pe teme de mediu. Åži o colegă din Suceava m-a întrebat de ce nu mă înscriu la centrul Carpato-Danubian cu astfel de proiecte de mediu sau la concursuri naționale. Åži atunci am mers acolo și am luat premii, locul I, locul II. La centrul Carpato-Danubian sunt deja coordonator zonal pe zona Vrancea și coordonez acțiunile de ecologie. Le spun și celorlalți colegi să se implice, dar nu vor.
Rep.: Din ce motiv credeți că nu vor să se implice?
M.V.: Nu știu. Cred că este o taxă de plătit și contează. Dar la Suceava nu este școală neimplicată, la noi sunt numai două școli implicate în proiecte de mediu, Colegiul Economic și Liceul Tehnic „G.G. Longinescu”. Åži acest liceu a fost ajutat de mine.
Rep.: Ce satisfacții ca și profesor aveți?
M.V.: Satisfacțiile sunt, pentru că am luat locul I pe țară la Patrula Eco de două ori. Colegiul a câștigat două laptopuri.
Rep.: Sunteți diriginte. Cum ați reușit să îi atrageți pe părinți să participe la ședințe?
M.V.: Nu știu. Aici fiecare profesor are un fler al lui de a se apropia de copii. De când mă știu eu sunt apropiată de copii, dar și de părinți. Comunicăm telefonic cu aceștia. Dacă se întămplă ceva, imediat îi sunt eu, la fel procedează și ei. Mai vin și la ședințe. Îmi aduc aminte că odată am intrat la clasă supărată. Åži mi-a spus o elevă că nu m-a văzut niciodată supărată și că îmi șade urât. M-a făcut să râd. Eu nu intru supărată, chiar dacă aș avea probleme. Am avut și de sănătate și de altele, dar nu vin supărată la copii. Nu trebuie să mă răzbun pe copil că am eu nu știu ce probleme acasă.
Rep.: Ce au ajuns elevii claselor unde ați fost dirigintă ?
M.V.: Toți pe care i-am avut s-au realizat. În afară au plecat cu mult timp înainte. Sunt pe la bănci, pe la mediu, directori de societăți. Am avut o întâlnire de zece ani, în 2013, am depănat amintiri frumoase.
Rep.: Ați fost mulțumită de alegerea făcută în această meserie? V-ați fi văzut făcând altceva?
M.V.: Nu cred că m-aș fi văzut altceva. Chiar dacă aș lua-o de la început, tot asta aș face. Poate spre medicină m-aș fi implicat, poate mi-ar fi plăcut să fiu doctor. Spre medicină mi-ar fi plăcut, dar nu spre chirurgie, spre orice altceva. De aceea copiilor le dau impulsul să meargă spre medicină.
Rep.: Ați observat că elevii preferă acum un alt mod de relaxare?
M.V.: Da, am observat. Atâtea terase deschise, nu știu ce le poate place acolo. Acolo se duc, nu au altă ocupație. Din cauza asta am făcut și grupul acesta de dans popular (Ciobănașul-n.r.). Mi-au zis unii copii că decât să se ducă la terasă, mai bine vin la dansuri. Åži am apreciat gestul copiilor și părinților. Părinții ar fi cei care ar trebui să îi coordoneze pe copii și să îi îndrume unde să meargă. Totul pornește de la ei. Educația este în sânul familiei. La școală, noi doar completăm. Åži mediul familial e important, depinde ce discută cu mama, cu tata, dacă este o familie dezorganizată…
Rep.: Aveți amintiri amuzante alături de elevi?
M.V.: Am avut unul care a avut o mașină de tuns manuală. L-a chemat pe unul din clasă să stea de vorbă de el și i-a făcut o dungă pe mijlocul capului. Acum lucrează în armată, a plecat în Afganistan. Acum nu îl mai recunoști, s-a schimbat mult. Atunci i-am scăzut media la purtare. Nu am avut conflicte cu elevii, știau că aplic regulamente și înțelegeau când era vina lor.
Rep.: Ce părere aveți că fetele vin machiate la școală?
M.V.: N-ar fi deranjant dacă ar veni cât de cât, să nu iasă în evidență. Nu pot suporta rujul pe buze. Nici nu prea vin fetele machiate, pentru că le fac observație. Åži părinții ar trebui să le îndrume. Vin fetele vopsite și-s tinere și frumoase fără vopsea. Åži băieții vin cu niște tunsori zburlite. Eu i-aș tunde. Mai discut pe tema asta cu ei la orele de dirigenție.
Rep.: O să vă lipsească școala, activitățile după ce veți ieși la pensie?
M.V.: Da, cred că o să-mi lipsească, dar viața merge mai departe. Mă apuc de grădinărit. Poate totuși cu dansurile o să continui. Åži Festivalul de Folclor al Elevilor de Liceu mi-ar place să-l continui. Anul acesta a ieșit ceva reușit, ne-am și organizat mai bine. Ne ajută foarte mult și domnul vicepreședinte Bârlădeanu și Consiliul Județean. Ne-a asigurat transportul la Cluj. Domnul Bârlădeanu a fost foarte drăguț și amabil și ne-a ajutat. La Primărie nu prea am găsit ajutor.
Rep.: Ce planuri aveți, personal și profesional?
M.V.: Aș dori să merg cu sănătatea până la 10. Profesional îmi doresc să continui cu formația de dansuri populare. Aș dori să realizez o echipă, dintre recruții noi, de clasa a IX-a, să participăm la concursuri, dacă se poate să luăm și medalii, premii. Să finalizăm cu proiectele eco pe care le derulăm. Cred că este de ajuns.
Rep.: Ați dori să mulțumiți cuiva?
M.V.: Aș dori să mulțumesc în general colegilor din cadrul colegiului nostru. În special doamnei director, care s-a implicat direct în organizarea festivalului nostru. De asemenea, doamnei Seceleanu Alina, căreea îi mulțumesc pentru implicare, Consiliului Județean îi mulțumesc.
