Aproape în fiecare dimineață când mergem la grădiniță, ne întâlnim cu o băbuță care plimbă un maidanez în lesă. Într-o zi, mă opresc să mă joc cu niște pui de pisică aciuați pe la scara unde stă băbuța, iar aceasta îmi zice că de unde are, de unde n-are, le dă și lor de mâncare. Asta chiar dacă niște vecine de la altă scară sar cu gura pe ea, că ce le tot hrănește, că ele n-au nevoie de pisici. „Doamnă, eu în toamna asta am cumpărat zece kile de cartofi pentru mine și cincizeci de kile de grâu pentru păsările cerului. Aveam niște vrăbiuțe care veneau la geam și eu le dădeam de mâncare, dar apoi au venit și altele, și altele, și ce era să le zic: Plecați, că voi nu sunteți ale mele?”, povestește bătrânica. Normal că nu, răspund, și încerc să mă apropii de o pisică despre care nu înțelegeam de ce gonea pisoii. „Nu e pisică, e motan, bre doamnă. Åži ăsta e tot al meu, îl țin în casă”, spune băbuța. Păi, și cățelul?, întreb. „Åži cățelul. Că m-a întrebat cineva dacă-l țin în casă și i-am zis: Nu că-l țin în casă, da’ chiar doarme cu mine-n pat”. Åži cu bățul ce faci ?, zic observând o nuia. „Ei, o mai altoiesc câteodată, că trebuie”, răspunde.
