Autoritățile locale focșănene au fost printre primele din țară care au aplicat „Legea nr. 2.908 din 4 iulie 1921 pentru înfrânarea vagabondajului și cerșetoriei și pentru protecțiunea copiilor”. Interesante mărturii ale acelor vremuri aduce doctorul M. Câmpeanu, care a povestit în cartea sa, „28 de ani de serviciu medico-sanitar la orașul Focșani, 1907 – 1935”, câtă grijă avea societatea focșăneană, în urmă cu un secol, de toți „naufragiații vieței, oamenii fără niciun sprijin, incurabilii și cronicii fără familie, respinșii de la spitale, vițioșii și infirmii care populau răspântiile, mai ales că în orașul Focșani, din miile de lucrători care se adună din toate părțile primăvara și toamna la podgorii, rămân zeci de epave care nu se mai pot întoarce, fiindcă boala nu le permite și nici n-au unde”. Dacă acum 100 de ani aceștia erau realmente pedepsiți prin lege, triați și duși fie în „ospicii pentru infirmi și neputincioși”, fie în „colonii de muncă” sau „școli de îndreptare și ocrotire pentru minori”, astăzi, pentru cei care practică vagabondajul și cerșetoria pare să nu existe nicio soluție. Primul Adăpost Comunal pentru „oamenii străzii” din urbea noastră a fost înființat în anul 1907 și prin el au trecut, până în 1925, și câte 250 de internați pe an.
În plină eră a civilizației, când Omul a devenit stăpânul Universului, iar grija față de specia umană este dezideratul suprem al statelor dezvoltate din toate colțurile lumii, în plin mileniu trei, când teleportarea e la un pas de a deveni posibilă, iar călătoriile în spațiu ajung, încet, dar sigur, la îndemâna oricui, oamenii și copiii străzii rămân problema socială a multor nații, fenomen pentru care pare să nu existe rezolvare.
Să fi câștigat teren tehnologizarea, robotizarea, informatizarea în fața sufletului uman? Să fi devenit Omul nesemnificativ în fața cuceririlor științifice? Să fi rămas el doar cobaiul vremilor actuale în care singura lege, cel puțin în România, ce pare a funcționa, este cea a junglei? Pentru că iată, dacă acum un secol cerșetorii și vagabonzii erau priviți și tratați cu adevărat ca parte – umană! – a societății, în prezent, nu doar că sunt parte firească din decor, nu doar că sunt blamați, înjurați, batjocoriți, loviți, ci și tratați cu cea mai mare indiferență de cei mai mulți dintre noi, dar și de autorități. Să știți, însă, că cel puțin în Focșani, nu a fost mereu așa!
Medicul M. Câmpeanu relatează, în cartea sa document „28 de ani de serviciu medico-sanitar la orașul Focșani 1907 – 1935”, că din anul 1908 în urbea noastră a fost înființat un așa zis Adăpost pentru suferinzii de boli cronice. Autoritățile focșănene ale acelor vremuri au avut inteligența de a-l denumi astfel, și nu „spital”, pentru „a fi sustras de influența nouei legi de centralizare care vărsa toate spitalele și azilele la Direcția Generală Sanitară din București”.
Înfințarea Adăpostului devenise imperios necesară pentru că anual, pe străzi, pe la cărămădării sau prin magaziile părăsite din Focșani erau găsiți cel puțin zece morți. „De la 1915 am făcut ca acest Adăpost să fie nu numai culcuș pentru dezmoșteniții soartei, ci și un centru corectiv pentru vițioși și cerșetori. Împreună cu poliția, s-au luat dispoziții ca orice vagabond sau cerșetor găsit de polițiști sau de agenții sanitari să fie dus la adăpost, deparazitat și examinat”, povestește medicul Câmpeanu în cartea lui, explicând că dacă cerșetorul respectiv „era bolnav sau infirm rămânea internat. Dacă era valid, se plasa la stăpân”.
Cerșetorii, plasați la stăpân sau trimiși la muncă în colonii
Încă din 1915, atât doctorul Câmpeanu cât și autoritățile focșănene au lucrat conform prevederilor dispozițiilor devenite lege în 1922, fără ajutorul justiției, ci doar cu cel al poliției locale. Astfel, în 1922, Direcția Generală a Asistenței Sociale din Ministerul Sănătății a trecut Focșaniul printre cele dintâi orașe unde s-a aplicat „Legea pentru înfrânarea cerșetoriei, înscriindu-ne în bugetul ei cu o sumă pentru diurne la agenții poliției și anchetatori, și onorându-ne în urmă, în 1924, și cu un ajutor de 120.000 lei pentru mărirea localului, sumă ce mi s-a încredințat personal, pentru a lucra în regie acele adausuri”, precizează doctorul Câmpeanu.
Prin Adăpostul focșănean au trecut în acei ani între 150-250 internați anual, printre ei numărându-se și minori. Deși capacitatea Adăpostului era de doar 30 de paturi, în timpul iernii se depășea deseori, aici fiind adăpostiți și peste 40 de vagabonzi. „De la 1922 am avut însă înlesnirea de a putea evacua pe mulți din ei la colonii. Așa, în 1924 am trimis 31 la coloniile (de muncă – n.r.) Galata, Răchitoasa și Mărcuța; în 1926 am trimes din 251 internați, 38 la colonii cu sentință judiciară. Foarte mulți au fost plasați la stăpâni, așa de exemplu, în 1924 au fost angajați la stăpâni 48 de condamnați la dispoziți asistenței sociale. Åži pe aceștia îi urmăream prin un agent de poliție, înscriind de 2 ori pe lună într-o condică specială, situația în care erau găsiți la stăpânul angajat”, detaliază medicul Câmpeanu în cartea sa document.
Åži lucrurile nu se opresc aici! Dacă cerșetorii și vagabonzii respectivi se purtau rău sau fugeau de la stăpân, erau internați din nou în Adăpost sau erau trimiși în coloniile de muncă.
Adăpostul focșănean, vast câmp de studii științifice
Adăpostul Comunal ce a funcționat în urbea noastră acum aproximativ 100 de ani în urmă a constituit, potrivit relatărilor doctorului Câmpeanu, care s-a ocupat de el, și un vast câmp de studiu a bolilor cronice, senilității și alcoolismului cronic. Totodată, diversitatea personalităților umane și cazuistica întâlnită în Adăpost în toți anii în care el a funcționat, a prezentat un interes deosebit pentru specialiști și din punct de vedere psihologic, pentru studiul cerșetorilor și vagabonzilor. „În această direcție am făcut o mică lucrare intitulată «Considerațiuni asupra cerșetorilor și vagabonzilor», pe care o încheiu cu următoarele concluziuni: Vagabonzii și cerșetorii priviți sub o prismă medicală sunt niște infirmi incapabili de muncă și de rostire și coloniile ce-i adăpostesc s-ar mai putea numi fără greș, azile pentru alcoolici căci, la baza acestei infirmități, după numeroase observațiuni ce am cules, pare a fi numai alcoolismul. Pare că se stabilește prin toxicul alcool, direct sau ereditar, turburări permanente în centri psihici, care constau probabil în schimbări umorale și în modificări de relații între centrii corticali și cei subcorticali și care dau acea lispă de voință, acea nestabilitate și nesimțire, care realizează tipul moral descris mai sus. Capabil de a munci și de a se abține de la băuturi sub tutelă și sub deaproape supraveghere, cade repede și automat în vițiu, lene și nesimțire deîndată ce e lăsat liber, din cauza slăbiciunei funcționale a centrilor săi psihici”, conchide medicul Câmpeanu, martorul serviciilor medico-sociale din Focșaniul anilor 1907 – 1935.
Declarat vagabond sau cerșetor doar de la vârsta de minim 10 ani
Potrivit „Legii pentru înfrânarea vagabondajului și cerșetoriei și pentru protecțiunea copiilor”, din 1921, vagabondajul și cerșetoria erau interzise, fiind considerate delicte. „Vagabonzi – adică oameni fără căpătâiu – sunt aceia cari nu au un domiciliu statornic, nici mijloace de hrană și nu exercită – în mod obișnuit – nicio profesiune sau meșteșug, deși ar avea mijloace și putința de a o face”, spune respectiva lege. Tot ca vagabonzi pasibili de pedeapsă erau considerați toți cei care fie că aveau sau nu domiciliu, își agoniseau hrana „practicând sau înlesnind pe cale publică acțiuni ori jocuri imorale, meserii degradatoare sau, în fine, orice acte iliocite pentru cari nu s-a aplicat vreo altă pedeapsă”.
Se considerau cerșetori pasibili de pedeapsă persoanele apte „pentru oarecare muncă și care, având mijloace de existență, sau putându-și-le procura, fac apel, din obișnuință, la caritatea publică, cu scopul de a realiza beneficii personale. Nimeni nu poate fi declarat vagabond sau cerșetor dacă nu are vârsta de cel puțin 10 ani”, mai precizează actul normativ.
Triați pentru ospicii, colonii sau școli de îndreptare
În 1922, în orice reședință de județ era obligatorie înființarea unui birou de asistență care să se îngrijească, împreună cu cel de plasare, de găsirea de locuri de muncă potrivită îndeletnicirilor celor ce caută așa ceva. Pentru aceasta, erau prevăzute în bugetele locale fonduri speciale, din aceste fonduri fiind ajutați cu prioritate cerșetorii inapți pentru orice fel de muncă.
Asistența socială trebuia să înființeze „ospicii pentru infirmi și neputincioși, școli de îndreptare și ocrotire pentru minori și colonii de muncă”. Categoriile de persoane care erau trimise către acestea erau strict precizate în lege: „Ospiciile de infirmi sunt destinate a primi exclusiv pe cerșetorii și vagabonzii infirmi și bătrâni, inapți pentru orice fel de muncă, pe care justiția îi pune la dispoziția asistenței sociale pentru internare. Åžcolile de îndreptare și ocrotire vor primi pe indivizii mai mici de 18 ani împliniți, pe care justiția îi pune la dispoziția asistenței pentru îndreptare și îndrumare către o meserie. Coloniile de muncă sunt instituțiuni de corecțiune prin muncă și vor primi pe toți aceia cari justiția îi condamnă a-și executa pedepasa în acest mod”. Toate persoanele găsite vagabondând sau cerșind trebuiau aduse la cunoștința ofițerului de poliție din circumscripția cea mai apropiată de locul „unde s-a produs infracțiunea”. Acesta încheia un proces verbal în care se preciza și instanța unde urma să fie trimis în judecată cel prins cerșind, și care se înainta biroului de asistență. Individul era apoi supus unui examen medical amănunțit, medicul fiind acela care fie-l declara apt sau nu de muncă, fie îl trimitea spre internare într-un spital sau ospiciu.
În toate orașele reședință de județ funcționa câte un birou de triaj al cerșetorilor iar cazurile lor, în funcție de situație, erau judecate de judecătorie și tribunal în regim de urgență.
În numărul de mâine al cotidianului „Monitorul de Vrancea”, vă vom prezenta pedepsele pe care le primeau vagabonzii și cerșetorii, dar și aspecte din zilele noastre.
