Încovoiate de cele peste nouă decenii care le apasă umerii, la rândul lor suferinde, două bunici din satul Măgura, comuna Jitia se târâie în fiecare zi, sprijinite în baston, până la casa unde sora lor, de 83 de ani, se zvârcolește în dureri, imobilizată la pat. Mărioara Åženchiu, de 94 de ani, și Neacșa Păun, de 96 de ani, pur și simplu nu pot s-o lase pe sora lor mai mică, Anica Lăptucă, de 83 de ani, singură cu suferința, mai ales că soțul acesteia, Moise Lăptucă, de 88 de ani, e nevoit să bată mai mereu drumul lung până în Jitia, să-i cumpere acesteia medicamente care să-i mai aline durerile, și câte ceva de-ale gurii cu care să-și amăgească toți foamea. Oricine dorește să îi ajute pe acești oameni să facă față mai bine nenorocirii în care au ajuns, se poate adresa redacției noastre. Ei au nevoie de orice, de la alimente, pamperși, îmbrăcăminte și încălțăminte și până la mașină de spălat, radio, televizor și mai ales, bani pentru medicamente…
N-ai zice, bătând drumul până în satul Măgura, comuna Jitia, că sub frumusețea sălbatică a naturii ce ți se desfășoară înaintea ochilor, a fost îngăduită atâta suferință oamenească… Atâta liniște acoperă acolo, căsuțele mici, ridicate pe dealuri sau construite în adâncimea văilor, atâta pace toropită de soarele arzător am găsit acolo în miezul unei zile de august, atâta nemișcare și atâta perfecțiune în curgerea nesfârșită a înălțimilor către orizonturi îndepărtate, încât imaginea femeii ce se chinuia în ultimul hal să-și înfrângă durerile strângând din dinți, în lipsă de medicamente, a fost de-a dreptul șocantă! Pur și simplu, nu mai poate… Anica Lăptucă, de 83 de ani zace de doi ani în cămăruța unde am găsit-o și noi, deunăzi. Chinul a început acum cinci ani, însă ultimii doi au însemnat o luptă crâncenă cu neputința, cu suferința, cu durerile care au mutilat-o pe dinăuntru și au împuținat-o pe dinafară, de a rămas o mână de om, cât o umbră… Nu mai poate merge. De abia ce poate mânca… Iar faptul că e conștientă până în măduva oaselor de situația în care a ajuns, că își chinuie soțul de 88 de ani și surorile, de 94 și 96 de ani, îi sfărâmă sufletul. „Åži moartea nu vrea să mă ia… Zac aici, și nu mai pot de dureri… Am reomatism, sau nu știu ce, osteoporoză… Nu știu ce am, dar mă doare tare… și nu mă pot ridica din pat măcar până la WC… De doi ani sunt așa…”, a glăsuit, de-abia auzit, bătrânica ce de-abia se ghicea sub țolul subțire…
Atât de mică și fragilă este încât în primă instanță, când am pășit pragul cămăruței sale, nici nu am văzut-o! Credeam că odăița nu e populată decât de bătrânica bine îmbrobodită, cu figură resemnată și cu mâinile adunate în poală, așezată la marginea patului… Doar când aceasta s-a ridicat, încovoiată, să așeze mai bine surogatul de pătură peste movilița însuflețită, chircită de durere, am realizat că drama din acea casă depășește cu mult orice închipuire… „A rămas piele și os sărăcuța, uitați-vă… Medicamente de durere nu mai are… S-a dus bărbatu-său, Moise, până la Jitia să-i cumpere măcar câteva. Are și el 88 de ani și are de mers pe jos cinci kilometri până la Jitia și tot atâția la întors… Durează ceva timp, vă dați seama. Așa că am venit eu să stau cu soră-mea, că nu pot răbda s-o las singurea…”, a spus Mărioara.
Îngrijitoare, la 94 și 96 de ani!
Mărioara locuiește în același sat, explică, „un pic mai la vale” și, cu toate că își duce cu greu propriile suferințe pe cele două picioare care au purtat-o prin viață timp de 94 de ani, tot nu se îndură de sora bolnavă. Moise, soțul Anicăi, este singurul pe care încă îl mai țin puterile să se ducă să rezolve o treabă sau alta – „acum e plecat la Jitia, poate o reuși să-i cumpere ceva medicamente să-i mai treacă durerile”, zice – și de aceea, Mărioara și sora ei, Neacșa, de 96 de ani, vin cu schimbul să vegheze la căpătâiul Anicăi. „Nici eu nu merg foarte bine. Sunt cocoșată de spate, dar îmi iau bățul și încet încet, vin pe uliță până aici, să stau cu soră-mea. Nu prea am ce să-i fac, dar măcar nu e singură. Am trăit vremuri grele împreună, cum s-o las acum? Că vai de noi când era foametea, și ne duceam la Râmnic, la Plăinești ca să luăm un sac de grâu… La 12-13 ani am plecat la muncă, pe la boierii din Urechești, Cândești, Bordești… Ne duceam la vie la săpat, la îngropat, dezgropat, la prășit… Da ce nu făceam… Ne țineau acolo cîte 2-3 săptămâni, chiar și câte o lună. Dormeam pe rogojini, sau în paturi comune, câte 50 sau mai mulți laolaltă… Când veneam acasă, eram plini de păduchi… Ne dezbrăcam afară și hainele le ardeam, că curgeau păduchii din ele… Vai de capul nostru… Mă și mir cum am apucat anii ăștia”, a povestit Mărioara. Are acum o pensie de 350 lei, pensie de urmaș după bărbatul ei mort de 14 ani. Se chivernisește din ea să-și poată plăti dările iar ca să-și ducă zilele, primește ajutor, atât cât se poate, de la copii. „Măcar nu zacem la pat, nici eu nici soră-mea de 96 de ani, Neacșa, văduvă și ea. Ea, săraca, fiindcă era cea mai mare, a trebuit să aibă grijă de noi toți, că opt am fost la părinți… De aia nici n-a făcut decât jumătate de clasă la școală, dar știe să scrie și să citească ca oricine… Eu am reușit de-am făcut șapte clase iar Anica, patru… Erau grele timpurile, tata a fost în război, noi ne-am descurcat cum am putut. De aia, vă zic, mă și mir cum am apucat anii ăștia„, mai spune Mărioara.
Medaliat cu aur, spală rufele udate de nevastă, cu mâna…
Doi copii a crescut Anica, un băiat și o fată, fiecare cu necazurile lor, așa încât prea mare ajutor nu au cum să îi dea. Chiar dacă locuiește peste drum, Ioana Păun, fiica, se confruntă la rândul său cu probleme grave, din pricina sănătății propriei ei fiice. Drumurile prin spitale, investigațiile, tratamentele, medicația și tot ce impune o boală gravă au secătuit-o financiar iar fata încă nu este sănătoasă. „Eu o ajut cât pot pe mama, îi mai aduc câte ceva de mâncare, dar cât pot și eu… Dar vă dați seama, îi trebuie pamperși care sunt așa de scumpi, îi trebuie atâtea, iar bani nu sunt… Acum s-a dus tata la Jitia, să ia pensia și să-i cumpere măcar câteva medicamente”, a spus femeia.
Într-adevăr, pe nea Moise l-am întâlnit în centrul comunei Jitia. Își odihnea bătrânețea așezat pe un podeț, la marginea drumului. Se pregătea să urce, cu sufletul greu, cei cinci kilometri de drum ce despart comuna de satul Măgura. Omul, care a fost 32 de ani poștaș și a bătut pe jos, cu geanta grea atârnată de gât, prin Jitia, Vintileasca, Bahnele, Poiana Stoichii, a primit pentru efortul lui de-o viață, 600 de lei pensie. Prea puțini pentru necazul așa de mare care i s-a cuibărit în casă… Când a auzit că tocmai pentru acesta i-am călcat pragul, omul nu și-a mai putut stăpâni lacrimile… „Nu știu de ce ne-a dat Dumnezeu asta, că am trăit așa de bine cu ea toată viața (cu Anica – n.r.). De cinci ani de zile e anchilozată și acum nu mai merge deloc… Åži zi și noapte strigă de durere. Am venit de-am luat azi pensia de la poștă și am putut să-i cumpăr ceva medicamente… N-am avut bani să-i iau mai multe…”, a explicat neputincios, sărmanul, scoțând din plasa de lângă el, rând pe rând, pastilele. „Astea-s de durere, astealalte de vomă, de inimă… Am luat și patru pamperși, luam mai mulți dar sunt așa de scumpi… 4 lei unul… Am mai luat două kile de orez, să avem să fierbem. Åži cam atât… Åži trebuie să păstrez banii că știu că se duc aproape toți pe medicamente…”, a spus, plângând și ridicând către noi doi ochi de-o disperare dezarmantă… „Vă dați seama în ce situație suntem… Anica face pe ea, iar eu mă trudesc să spăl cu mâna, că n-am mașină de spălat… Televizorul s-a stricat și ăla… Stăm acolo, numai noi cu chinul, că nici măcar un radio să mai aud ce mai e prin lume nu avem…”, a zis, deznădăjduit, ridicându-se anevoie în picioare și agățându-și cu nădejde sacoșa de mână, gata s-o ia din loc. „Nu știu cum să urc până acasă la ora asta, că-s cinci kilometri… Simt și eu că nu mai pot de acuma… chiar dacă toată viața am bătut toate dealurile astea cu piciorul… Am fost și solist dansator în echipa de dansuri „Brâul de la Jitia”, am fost în Suedia, Cehoslovacia, Italia, pe vremea lui Ceaușescu, cu dansurile, și am adus la București medalia de aur în 1973, pe care-am câștigat-o la un concurs în Suedia… Åži a trecut vremea și uite cum am ajuns… Vai de noi… Copiii nu ne pot ajuta. Că fiică-mea are o fată pentru care a cheltuit 15 mii de lei s-o facă bine și tot degeaba… Anul trecut am avut o mânzată și-am vândut-o pe 1700 lei. Dar de atunci, toți banii s-au dus, pe medicamente… Nu știu ce-o să ne facem, credeți-mă…”, a mai spus bietul bătrânel.
Ajutorul care nu mai vine…
Nici Anica, nici bărbatul ei, Moise, și nici surorile nonagenare care au dat la o parte propriile suferințe și s-au transformat, în apusul vieții, în adevărate infirmiere, nu mai speră la vreun ajutor. N-au primit în viața lor nimic pe degeaba și poate de aceea nici nu speră acum, când au mare nevoie, că ar putea căpăta vreun ajutor care să le facă, într-un fel, viața mai suportabilă. Totuși, să bați la 88 de ani, câte zece kilometri pe jos, pe orice vreme, ca să aduci nevestei medicamentele care să-i aline durerile, nu-i tocmai ușor… Să ai 94 și 96 de ani și să trebuiască să-ți iei picioarele tremurânde la spinare, să te sprijini în băț și să te ții de garduri numai ca să ajungi cu orice preț la căpătâiul sorei bolnave, pare supraomenesc!
Åži totuși, acolo, în satul Măgura, comuna Jitia, o familie așa își duce zilele! Niciunul nu se plânge, dar trebuie să fii orb să nu vezi câtă nevoie au, de ajutor! Dacă credeți că puteți să faceți un gest omenesc, creștinesc, pentru aceștia, sunați sau veniți la sediul redacției noastre. Împovărați de suferință, orice sprijin le va părea acestor suflete, cu siguranță, căzut efectiv, din Cer!
