Florin Georgescu, de 38 de ani, nevăzătorul ciclist din București care a poposit ieri în urbea noastră, în cadrul Caravanei CASPER – campanie de conștientizare și sensibilizare a populației privind persoanele cu dizabilități, este doctor în tehnologii de acces, a ajuns cu bicicleta tandem până în Anglia, pilotat de prietenul său Alexandru Răcănel, conduce autoturismul și intenționează să doboare recordul mondial de viteză, cântă la saxofon și cochetează cu chitara! Intenționează să străbată cu caiacul Dunărea, munții pe schiuri și să facă și alpinism. Åži-a pierdut total vederea la vârsta de 14 ani din pricina unui glaucom congenital, însă asta nu l-a împiedicat o clipă să-și desăvârșească educația, să-și facă prieteni, să muncească și să reușească lucruri care pentru cei mai mulți oameni care văd par de domeniul imposibilului. Personalitatea sa magnetică, firescul și modestia lui indiferent de performanțele remarcabile îl fac pe Florin un om absolut special care și-a pus toate capacitățile în slujba unui singur țel: de a demonstra că dizabilitatea nu e altceva decât un zid impus de mintea noastră. Citiți, în continuare, câteva dintre lucrurile pe care Florin a dorit să le împărtășească cu noi toți.
Rep. Cum ați reușit să vă adaptați situației de nevăzător? Ați avut tendința de a vă izola?
F.G.: Nici vorbă, diagnosticul era din naștere însă resturi de vedere am tot avut până la 14 ani. Așa că știu cum devine treaba cu uitatul prin tot felul de locuri și cu poșetele luate în cap. Cât despre gradul de izolare sau socializare, dintotdeauna am fost un om relativ sociabil și nu am întâmpinat foarte mari dificultăți atunci când nu am mai văzut, la nivelul acesta al relaționărilor interumane. Am urmat de mic școala specială, diagnosticul era sigur și se știa unde o să ducă.
Rep. V-ați confruntat cu situații de excludere, de discriminare?
F.G. Atât cât este normal. Åži dacă n-ar fi deloc iarăși n-ar fi ok. Aceasta este o caracteristică a copiilor. Evident, copiii semnalizează și taxează tot ce nu este ca ei, tot ce nu le seamănă… Însă pe de altă parte, copiii au și darul de a uita repede și de a include repede în rândul lor persoane care nu le seamănă. Deci, atât cât este firesc am întâm-pinat aceste atitudini.
Rep.: Unde lucrați? Care este profesia dumnea-voastră?
F.G. Am lucrat din 2007 până în 2010 la un institut de cercetare în domeniul psihologiei care se chema Institutul Național pentru Prevenirea și Combaterea Excluziunii Sociale pentru Persoanele cu Handicap. În 2010 s-a desființat, iar în 2012 am fost reangajat în cadrul Ministerului Muncii, la Direcția pentru Persoanele cu Handicap. Acum lucrez acolo, ca și consilier de gradul II, funcționar public, nu mai sunt angajat ca personal de cercetare.
Rep. Vă considerați privilegiat, în sensul că se știe că accesul la un loc de muncă pentru persoanele nevăzătoare este foarte dificil?
F.G. Nu, nu mă consider privilegiat. Åžtiu că pot să fac mult mai multe decât ce fac acolo și știu că merit mult mai mult. Asta n-o spun ca pe-o lipsă de modestie, o spun pur și simplu în raport cu educația pe care o am și cu viziunea pe care am avut prilejul să o compar cu a multor oameni care elaborează și implementează aceste strategii și politici în domeniul protecției sociale și am văzut că uneori o fac mult mai prost decât aș putea-o face eu. E simplu.
Rep. Ce înseamnă… „Tandem”?
F.G. Tandem este un cuvânt care, în ultimul timp, pătrunde din ce în ce mai mult în viața mea. În 2008 am făcut rost de prima bicicletă tandem de la niște prieteni de-ai noștri din București, o Asociație de ciclism care se cheamă „Bate șaua”, și în 2009 am plecat cu Alexandru într-un traseu mai lung, de la București la Sighetu Marmației, cu bicicleta. Era prima noastră excursie mai lungă, am avut ca punct terminus „Memorialul durerii”. În 2010, în modul cel mai firesc, ne-a venit ideea să înființăm Asociația „Tandem”, care urmărește doar să găsească un punct de comunicare între persoanele cu dezavantaj social și restul semenilor lor. Nu se adresează unei ca-tegorii anume de deficiențe, în plus urmărește să valorizeze potențialul persoanelor implicate într-o echipă. Åži am mers pe ideea aceasta de sporturi în echipe mixte, formate din oameni va-lizi și persoane cu deficiențe pentru că după pă-rerea mea, trendul acesta o să fie viitorul în afirmarea persoanelor cu deficiențe. Este evident că pe de o parte lucrăm la tot ceea ce înseamnă accesibilizare și e bine că se întâmplă așa. Însă este cu atât mai bine când oamenii sunt puși laolaltă și când se sparg aceste colectivități create exclusiv pe criteriul handicapului și nu pe cel al afinităților și competențelor sufletești. Învățământul incluziv de exemplu, după părerea mea, este foarte bun pentru că mai disipează puțin populația cu deficiențe în cadrul populației așa zis normale, făcând mult mai facilă integrarea la nivel profesional. Eu de mult timp nu mai cred în integrarea unei comunități întregi, este imposibil din multe motive, de la motive psihologice până la pur și simplu sociale. Cred, în schimb, în integrarea individului, luat ca atare în mediul lui propriu social, lucru valabil pentru toate categoriile sociale. Iar persoane cu dezavantaj social pot fi de la copiii supradotați până la persoane de vârsta a treia, toți au acest potențial al dezavantajului social. Într-un final, o să ajungem o țară întreagă cu dezavantaj social, dacă lucrurile mai merg mult așa.
Rep. Povestiți despre aventura călătoriei până în Anglia, pe bicicletă…
F.G. A fost un episod frumos pentru mine. Având niște prieteni care lucrează în publicitate, le-am scris în urmă cu mult timp un fel de mapă de proiecte pe care intenționam să le derulăm cu Asociația „Tandem”. A venit conjunctura fericită ca un client de-al lor să le solicite un fel de campanie pentru jocurile olimpice. Astfel, un prieten mi-a propus: „hai să facem un tur ciclist în tandem”. Am pus la punct tot ceea ce înseamnă logistică și organizare și pe data de 15 iulie 2012 am plecat de la Arad către Londra. A fost un drum plin de neprevăzut, pe de o parte accidentele cu penele, defecțiunile cu bicicleta până la oamenii cu care ne-am întâlnit și cu care ne-am împrietenit. Cu acest prilej am văzut că acolo tandemul este folosit nu doar de nevăzători, ci erau pe biciclete tandem soț și soție, părinte și copil. E foarte des utilizat acolo și într-un context foarte normal. Am făcut 23 de zile până la Londra și am avut parte de toate cele… A fost tare frumos, am fost într-o echipă de patru oameni, doi mergeau în rulotă (cameramanul și șoferul), noi doi pe bicicletă și dormeam în campinguri pentru rulote. Am trecut prin foarte multe locuri în care simțeam că realmente aș fi vrut să rămân.
Rep.: Foarte multă lume nu înțelege cum „vede” un nevăzător, astfel încât să poată face diferența între „frumos” și „urât”, de exemplu…
F.G.: O, există așa de multe modalități de a numi ceva frumos sau urât! Hai să ne gândim la analogia cu ascultatul muzicii. Când asculți, simți că-ți place o melodie deși ea n-are niște atribute vizuale. Cu toate astea te atinge undeva. Åži oamenii, de multe ori, sunt ca și o melodie, în sensul că au foarte multe atribute nonvizuale, care însă fac parte din masa lor personală și stârnesc tot felul de emoții pe care doar trebuie să știi să ți le descifrezi tu cu tine. De la felul cum dă mâna un om cu tine, până la tonul cu care vorbește cu tine, până la verva pe care o are sau nu… Există atât de mulți stimuli pe care trebuie doar să-i interpretezi, și atâta tot. În rest, suntem toți oamenii ca niște cărți mai mult sau mai puțin deschise. Eu multor fete le spun că-s frumoase și am întâlnit multe fete frumoase. La început aveau aceleași mirări și le spuneam și lor aceleași lucruri. În plus, mai este ceva. Când te apropii de un om sau de un loc, ajungi până la acel spațiu personal intim. E evident că rezonăm când acel spațiu ne este încălcat incluziv sau abuziv, așa cum rezonăm și când invităm pe cineva în spațiul nostru personal, ca și cum i-ai face o invitație acasă la tine. Åži acasă inviți doar oameni care-ți plac. Ei, așa și cu locurile… Când ajung într-un loc pe care nu-l cunosc, prima dată stau să mă împrietenesc cu locul cu pricina. Stau să-l deslușesc. Åži știți…? Sunt atât de multe feluri de liniște în lumea asta! Fiecare loc tinde să aibă o liniște a lui, proprie și personală și sunt, la fel, o sumedenie de stimuli aparent nesemnificativi. Ca și culorile unui tablou. Tablourile cu adevărat frumoase sunt cele care au niște nuanțe, niște detalii foarte clare, dar foarte subtile… cam așa e și cu noțiunile de frumos și urât….
Rep.: De regulă, oamenii care sunt puși în situația să comunice cu un nevăzător se simt stingheriți…
F.G.: Este, pe undeva, normal… Å¢ine de cultura fiecăruia, în sensul în care un om care are de-a face cu alt om, care este total altfel decât el în punctele lui majore, crede că trebuie să se comporte cu acesta într-un mod special, într-un mod ciudat. Este pur și simplu reacția lui la un stimul nou. Însă, odată ce treci de această barieră mai mult cognitivă decât emoțională, oamenii se relaxează foarte repede și văd că vorbești același limbaj ca și ei, mai ales dacă ești un om mai deschis, mai flexibil. Depinde de cât de repede faci tu, ca persoană cu handicap, gestul de apropiere față de altul și la ce manieră îl faci. Sunt foarte mulți oameni cu deficiențe care își conservă spațiul și e foarte dificil să intri în el.
Rep.: Conduceți autoturismul?
F.G.: Asta a fost o altă fantezie, a lui Alexandru de data aceasta. El m-a provocat la început, „hai bătrâne să facem treaba asta că uite, e un turc care a făcut acest lucru și a stabilit un record mondial undeva la 320 km/oră”. Sincer, nu am percutat la ideea lui într-o primă fază, însă mi-am dat seama că are un avantaj. Pe de o parte cel al expunerii media de care avem nevoie ca oameni care vor să-și realizeze niște proiecte cu Asociația. Pe de altă parte aveam nevoie de lucrul acesta pentru a mai sparge puțin percepția comună a deficienței vizuale. Am început într-un mod foarte boem, așa. Alexandru nu și-a cruțat mașinile… Prima dată am început cu un Matiz. Ei, și săracu Matizache… norocul meu că Alex e foarte calm, cu mult sânge rece și e un bun profesor. El predă și arte marțiale, are niște raporturi mult mai bune cu sportul decât cele pe care le am eu. Am învățat cum devine treaba cu volanul, cu pedalele… suntem puțin nebuni amândoi. Am fost și pe porțiuni de autostradă în lucru, însă și prin parcuri prin București sau pe drumuri oarecum private, de la tot felul de depozite pe unde nu se prea circula. Apoi am trecut la nivelul de C5, unde evident a fost altă poveste. Apoi am înaintat la un BMW decapotabil de 407 CAI, a fost o experiență destul de ciudată și până când am intrat în relații cu PR-ul de la BMW, care a spus că ne pune el la dispoziție mașini și de antrenament și pentru record, hai pe pista aeroportului din Craiova că facem lucrul ăsta. Åži-am făcut-o. Acesta a fost un prim pas, noi am vrut să stabilim un record național într-o primă fază, neavând totuși o mașină atât de performantă și un loc adecvat pentru stabilirea acestui record. Recordul e undeva la 280 km/h din trei încercări. Însă am vrea să mergem cândva în America, pe pista de la Bonneville, ca să încercăm să-l depășim pe cel mondial.
Rep.: Ce simțiți atunci când conduceți?
F.G.: Mă simt destul de ciudat. Îi înțeleg pe vitezomani pentru că atunci când ai atât de multe „cirezi” la fundul tău pe care să le stăpânești este… uau! Åži desigur, și aici sunt o sumedenie de senzații foarte faine pe care le poți avea, inclusiv te simți un mic dictator așa, știind că tot ansamblul ăla, toată nebunia aia, mai ales dacă e o mașină superperformantă, ascultă de comenzile tale, face ce dorești tu. Sigur, dacă nu conduc zi de zi, atunci când am de-a face cu astfel de si-tuații… hmmm… e ceva nou! Dar sigur, e o jucărie, atâta tot într-o ultimă instanță.
Rep.: Planuri de viitor?
F.G.: Intenționăm să facem mai multe lucruri. Am vrea să începem să promovăm și para-canoea, sper ca la anul să facem un traseu măcar de la intrarea Dunării în țară până în Deltă. Ar mai fi cea cu para-schiurile – să schiem cumva în tandem și alt proiect un traseu de alpinism, evident la început de dificultate mai redusă. De ce aceste lucruri? Uneori mă întreb și eu, ce naiba vreau de la ele… Dar e tocmai pentru ce spuneam, pentru a sparge puțin cutuma, pentru a ameliora puțin percepția socială, pentru că persoanele cu acest gen de deficiență pot să facă mai multe lucruri! Depinde și de ele, dar depinde și de mediul social care le poate favoriza acest lucru sau nu. Åži sper, dacă măcar puțin putem pune și noi umărul la acest gen de educație, că în fond despre educație este vorba, sper că lucrurile au motive să o ia pe o cale bună și corectă mai ales.
Rep.: Cântați la saxofon?
F.G.: Într-un fel, da… Zic într-un fel, pentru că Mihai Iordache – cu el făceam lecții de saxofon, este un jazz-man foarte fain, îmi place foarte mult de el ca om și ca artist – îmi spune „Florin, faci extraordinar de bine ca… vaca sau ca vaporul”! Åži așa, am trecut de la vapor la vacă și apoi am început să mă apropii încet încet de ceea ce s-ar chema sunetul unui saxofon, la nivel de diletant, desigur. E doar un hobby personal dar care, evident, ca orice hobby, îți aduce micile lui bucurii și îmi place. Åži saxofonul și chitara… Din păcate n-am făcut performanță în muzică deși mi-ar fi plăcut, dar am ratat demult, așa că nu-mi rămâne decât să stau pe margine și să mă bucur de muzică.
Rep.: Vă place să citiți?
F.G.: Da, eu cred că sunt un relativ bun cititor, citesc destul de mult, dincolo de literatură științifică de specialitate – slavă Domnului că pot să am acces la ea- îmi place beletristica și în ultimul timp, un gen aparte, memorialistica. E fabulos să vezi cum s-au clădit destinele unor oameni care chiar au ceva de spus și cât de multe praguri au avut ei de trecut, unele dintre ele foarte grele, dificile. De multe ori, te motivează când ai ten-dința de a cădea într-un pui de depresie, fie într-un pui de resemnare, te tragi singur de mânecă și spui, boule, alții în locul tău ar fi făcut altceva! M-am simțit și eu, uneori, singur și deprimat, dar asta face parte din natura umană! Un om care este permanent optimist și vesel și sangvinic, are o problemă!
Îmi mai place foarte mult natura, la modul real. Dacă mă scoți o zi întreagă din casă și mă lași într-un decor de câmp, de țară, nu de oraș, n-ai treabă cu mine. Îmi plac foarte mult spațiile deschise și natura.
Rep.: Ați învățat să mergeți cu bastonul alb?
F.G.: Da, îl folosesc din când în când, dar Bucureștiul este imprevizibil, însă în locurile unde merg zi de zi, unde mediul este mai prietenos nu am neapărată nevoie de baston. Bucureștiul suferă enorm la capitolul accesibilizare urbană. Nu știu de ce până la ora asta cred că nicio primărie din țară nu are o consultanță de adevăratelea pe această problemă. Iau niște lucruri cu copy-paste, le transpun într-o altă ci-vilizație, într-o altă cultură unde nu merg, sunt lucruri care au credibilitate acolo unde există un alt grad de civilizație și de cultură. Nu vă spun cât de inutile sunt covoarele acelea asfaltice din București sau cât de prost sunt accesibilizate unele semafoare, pentru simplul fapt că nu au luat în calcul nivelul de decibeli ai traficului diurn. Decât să faci prost un lucru, mai bine nu-l mai faci, pentru că oricum sunt puțini bani pentru treaba asta și ăia sunt cheltuiți de multe ori prost. Astfel încât deseori ajungi să te întrebi dacă nu cumva lucrurile astea sunt făcute ori ca niște ironii sau pentru că au avut ca motivație pur și simplu rele intenții.
Rep.: Aveți un mesaj pentru nevăzători?
F.G.: Sloganul acestei caravane este îndemnul acela de a dărâma ziduri și de a construi punți. În primul rând poate că trebuie să ne gândim la zidurile și punțile pe care trebuie să le dărâmăm și să le construim în noi înșine. Åži poate că orice minoritate, indiferent de modul în care operezi această diferențiere, ca să se integreze într-o comunitate trebuie să pornească de la acest gând. Că este necesar ca și ei la rândul lor să dărâme zidurile din ei și să se ducă și ei la rândul lor către ceilalți, să facă jumătatea aceea de drum de la om la om ca să-i iasă în întâmpinare seamănului lui. Poate nu-l așteaptă de fiece dată o mână întinsă acolo, dar uneori se întind aceste mâini și poate că noi nu le vedem. Sigur că suntem în mare suferință la nivel de politic, la nivel de strategii, însă există un bun al nostru personal care nu ține de niciunul dintre aceste aspecte, nu ține de guvernanți, de politici, și anume dăruirea cu care înfiripăm o relație personală. Ori pentru mine chiar nu contează că nu văd, pentru prietenii mei, care nu mi-au fost prieteni de când m-am născut, ci mi i-am făcut. Prietenia e o relație în care se întâmplă schimbul acela firesc și legitim uman. Ei, poate că acest lucru ar trebui să-l facă nevăzătorii, să evite sau să își propună să nu își facă prieteni doar în funcție de handicapul pe care îl au în comun, iar afinitățile și competențele lor sufletești să pice cumva pe un al doilea plan, pentru că nu e atitudinea cea mai corectă.
Rep.: Iar în ce ne privește pe noi, văzătorii?
F.G.: Poate că avem cu toții nevoie de un grăunte de îngăduință și de puțină toleranță la ceea ce este nou sau altceva decât noi. Să nu îl negăm pe celălalt de la o primă vedere pentru că fiece om conține o lume care este, în diferite grade, populată cu frumos și cu lumină. Doar că trebuie să ai pur și simplu răbdarea să găsești acea lume în seamănul tău.
