Astăzi vom face cunoștință cu profesoara de muzică Doina Collavini, actualmente inspector școlar arte. A prins dragoste de muzică de la tatăl ei, pasionat de vioară. Doina Collavini și-a desăvârșit talentul la Conservatorul din Iași, iar primul an de catedră l-a petrecut la Ne-reju. Astăzi o găsim la Liceul de Artă ,,Gh. Tattarescu” din Focșani. Doina Collavini este „creatoarea” concursului de muzică „Noelia Prisecaru”. Din postura de inspector școlar de specialitate face tot ce poate pentru a susține muzica, pentru că, în opinia sa, muzica este cea care „îmbogățește omul din punct de vedere spiritual”.
Reporter: De unde sunteți și în ce an ați ajuns în învățământ? La ce unități școlare ați predat?
Doina Collavini: Sunt fiica învățătorilor Gheorghe și Elena Sterea care au educat multe generații de copii în comuna Răstoaca, județul Vrancea. Acolo m-am născut și am copilărit înpreună cu părinții și fratele meu, Nicolae… Niciunul dintre ei nu mai este… aici! În familia noastră au fost foarte multe cadre didactice, iar eu am simțit această posibilă profesie ca fiind în ordinea firească a lucrurilor, fără să fiu foarte entuziasmată de idee. Toți cei care studiază în domenii artistice se visează artiști, cariera de profesor nu este prima dintre opțiuni. Viața însă ne tri-mite cu picioarele pe pămănt, astfel că primul meu an de activitate l-am petrecut la Nereju ca profesor de educație muzicală. Aici am avut surpriza să constat două lucruri: că există zone atât de frumoase cu oameni deosebiți și că am chemare pentru profesia de dascăl. Copiii din Nereju erau atât de dotați muzical și participau cu atâta plăcere la orele de muzică, încât cred că a fost benefic popasul meu acolo, am pășit cu dreptul, cum se spune. Din păcate, nu am putut rămâne acolo din motive familiale și m-am mutat la Åžcoala de Muzică din Focșani. Această școală a constituit fundația pe care s-a ridicat Liceul de Artă actual, la care funcționez ca profesor de pian de… mulți ani.
Rep.: Care este traseul carierei dumneavoastră până în prezent? În ce an ați terminat liceul și ce facultate ați absolvit?
D.C.: Studiile muzicale le-am făcut în Iași, am absolvit Liceul de Muzică și Arte Plastice „Octav Băncilă” și Conservatorul „George Enescu” cu dublă specializare: muzică vocală și pian. Am avut profesori de înaltă calitate profesională și umană, cărora le voi purta adâncă recunoștință cât voi exista. Aș vrea să-mi permiteți să o numesc măcar pe diriginta și profesoara mea de pian din liceu, doamna Silvia Pînzaru, care m-a îndrumat cu multă exigență și responsabilitate în acea perioadă.
Rep.: Doamnă inspector, sunteți una dintre cele mai cunoscute și apreciate profesoare de pian din oraș. În condițiile de astăzi, când piața muzicală și programele diferitelor posturi de radio și televiziune sunt pline de manele și alte genuri de muzică specifice altor țări, extrem de agresive, mai este căutată muzica clasică?
D.C.: Nu știu dacă sunt cunoscută și apreciată… Mă preocupă foarte tare să fac să se deschidă sufletele copiilor spre acest miracol care este muzica adevărată. Atunci când se întâmplă asta suntem fericiți și eu și ei, iar între noi se creează legături afective deosebite. Unii copii opun rezistență pentru că a studia un instrument este o îndeletnicire grea, complexă, necesită foarte multă muncă și e mai plăcut să te joci, nu-i așa?….Când se depășește un anumit prag, încep să muncească așa cum trebuie și pot ajunge la un nivel tehnic și interpretativ foarte bun. Din acest moment se declanșează pasiunea pentru muzică, iar eu sunt liniștită, asta le rămâne pentru toată viața! Am mulți elevi care sunt în această etapă și sunt fericită pentru asta. Muzica clasică este extrem de complexă și ascultătorul are nevoie de anumită educație pentru a o asimila. Este ca și cum ai vrea ca un analfabet să înțeleagă o poezie de Nichita Stănescu. Punctul de plecare pentru această educație este audiția repetată a unei piese… cu cât o vei asculta de mai multe ori, cu atât mai mult îți va plăcea. Dacă într-o clasă de elevi profesorul pune spre audiție o simfonie, iar elevii se hlizesc, înseamnă că anterior nu prea au avut parte de audiții și nu e deloc bine. Iar la întrebarea dacă mai este căutată muzica clasică, cu durere spun că omenirea aruncă peste bord una dintre marile moșteniri spi-rituale ale sale. Promovarea atât de agresivă a nonvalorii și a kitsch-ului face foarte mult rău, mai ales pentru copii și tineri, care acum își formează preferințele, opiniile, concepțiile. Ne întoarcem din ce în ce mai mult spre lucrurile comerciale, facile, care ațâță instinctele primare și atât.
Rep.: Cum v-ați descoperit pasiunea pentru muzică?
D.C.: Tatăl meu era mare iubitor de muzică, cânta la vioară și dirija corul de copii al școlii, iar visul lui, tânăr fiind, era să facă Conservatorul. Cred că el m-a influențat în acest sens.
Rep.: De ce ați ales muzica și nu alt domeniu?
D.C.: Pentru că îmbogățește omul din punct de vedere spiritual și pentru că mi se potrivește.
Rep.: Care sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un muzician, după părerea dvs.?
D.C.: Depinde la ce vă gândiți când spuneți muzician… e un termen pe care eu l-aș folosi cu zgârcenie. Muzicieni i-aș numi pe regretații Iosif Sava și Marin Constantin sau pe maeștrii Sabin Păuța, Dan Buciu și alți specialiști de acest nivel… Un muzician trebuie să cunoască muzica în profunzimea ei, să o creeze, să o recreeze, să poată vorbi fermecător despre ea.
Rep.: Cum poate un elev să ajungă la performanță?
D.C.: Pentru performanță e nevoie ca elevul să aibă aptitudini muzicale cât mai bune, inteligență, răbdare, motivație, un instrument corespunzător și… foarte multă muncă. Sunt elevi care studiază și șapte ore pe zi.
Rep.: Există multe persoane talentate, dar multe rămân în anonimat. De ce nu reușesc să iasă în evidență?
D.C.: Cred că o persoană valoroasă în domeniul său va ieși la un moment dat în evidență, într-un mod decent. Este adevărat că de multe ori ies primii în față nu cei valoroși, ci aceia care vor asta și știu să o facă. Principiul lor este ca să citez pe cineva: „nu contează ce faci, contează ce dai impresia că faci!”… la un moment dat însă, lucrurile se cern.
Rep.: Mai reprezintă muzica un viitor pentru elevi sau trebuie să rămână mai mult o pasiune?
D.C.: Eu cred că omul trebuie să facă în viață profesia spre care simte că are chemare. Am avut colegi care nu au conti-nuat studiile muzicale și deși au făcut cariere frumoase în alte domenii, au rămas cu o mare neîmplinire în suflet. Avem și în orașul nostru câteva persoane foarte cunoscute care pot fi exemple. Este adevărat că traversăm o perioadă dificilă din punct de vedere economic, dar în toate domeniile e aceeași situație.
Rep.: Care este compozitorul dumneavoastră preferat și ce muzică ascultați în timpul liber?
D.C.: Sigur că îmi plac toți compozitorii de muzică clasică. Ca să numesc totuși unul, mă fascinează Gesualdo da Venosa, compozitor italian renascentist.
Rep.: Care este instrumentul dumneavoastră preferat? De ce acesta și nu altul?
D.C.: Îmi plac toate instrumentele dacă se cântă cum trebuie la ele.
Rep.: Care este genul de muzică care vă place?
D.C.: Muzica clasică, bineînțeles !
Rep.: Ați întâmpinat dificultăți de-a lungul carierei?
D.C.: Personal nu, dar la nivelul liceului avem probleme pe care nu le putem rezolva singuri. De exemplu, finanțarea numită per elev care se practică acum nu acoperă necesitățile unei instituții de învățământ artistic, iar consecințele sunt grave: avem foarte puține locuri la clasele mici și mulți copii vor să vină și nu-i putem primi. Gândiți-vă puțin la părintele acela foarte sărac și cu un copil foarte talentat care nu are cum să plătească ore particulare, iar instituția unde ar putea învăța copilul său îi spune că nu sunt locuri. Ca să oferi co-piilor dintr-un județ întreg 8 locuri pe an de studiu la clasele I-IV, e foarte puțin! La vârstele mici, trebuie să le acordăm elevilor șansa de a se descoperi, să vadă dacă au înclinații deosebite spre ceva, altfel un talent poate fi irosit. Așa cum știm, ta-lentul este dar divin și nu se știe la ce nivel extraordinar se poate dezvolta; au fost cazuri de copii din familii simple care îndrumați cum trebuie au uimit o țară întreagă la concursuri naționale foarte dificile. Apoi, baza unei instituții de artă o reprezintă segmentul I-IV, dacă baza nu este solidă întreaga instituție, mai devreme sau mai tărziu, se va dărâma. Altă problemă importantă a liceului este aceea a spațiului; funcționăm într-un spațiu impropriu. Ni s-a promis de multă vreme că se va rezolva… avem mare nevoie de un pian de concert… sunt multe de spus!
Rep.: Ce sfat le-ați da liceenilor care vor să cânte, dar le este frică de faptul că nu vor reuși să se afirme?
D.C.: Trebuie să încerce, să se cunoască pe sine, să se autodepășească. Este foarte frumos să fii pe scenă și să fii apreciat! Elevii mei adoră asta!
Rep.: Ați avut elevi care au ajuns cunoscuți în domeniul muzical, care au ajuns să cânte în orchestre mari?
D.C.: Pianiștii nu prea cântă în orchestre, dar avem elevi violoniști care cântă. Elevii pianiști au ajuns în învățământul artistic preuniversitar, au colaborări cu diverse instituții de cultură (radio, TV, filarmonică, operă) sau au rămas în învățământul universitar imediat după finalizarea studiilor.
Rep.: Ce planuri de viitor aveți?
D.C.: Vreau să încerc împreună cu colegii mei să găsim soluția pentru achiziționarea unui pian de concert la Liceul de Artă. Toate liceele de artă din țară au cel puțin un pian cu coadă și sală proprie de spectacol. La concursul „Noelia Prisecaru” au participat elevi și profesori din Buzău, Brăila, București și toate județele din Moldova; au fost surprinși neplăcut de faptul că nu avem acest instrument atât de necesar! Ca să nu mai vorbim că nu există un pian adevărat în tot orașul! Insist pe această problemă și fac un apel cu această ocazie la cei care ne pot ajuta în acest sens!
Rep.: Există ceva ce eu nu v-am întrebat și doriți să adăugați?
D.C.: Aș dori să închei subliniind ideea că și copiii județului nostru au dreptul să-și dezvolte talentul într-o instituție care să le ofere condiții optime. Ajutând Liceul de Artă, dați mai multe șanse acestor copii… Au fost elevi cu situație materială mai mult decât mo-destă, care au învățat aici și au ajuns foarte departe!
